Doua zile petrecute cutreierand poteci, in linistea naturii, pe munti aproape neumblati, o noapte la cort sub cerul plin de stele ori, posibil, pe muzica ambientala a picaturilor de ploaie, trei prieteni buni, cu drag de salbaticie – iata reteta mea pentru a-mi ordona mintea, uneori prea plina de ganduri.
Mersul pe munti delurosi, asemeni Grohotisului, cand norii sunt in armonie cu pamantul, imi pare cea mai simpla, placuta si naturala forma de meditatie. E de ajuns sa pasesc intr-un ritm firesc, pe frunzele uscate ce-mi canta sub picioare, sa inalt fruntea catre acoperisul verde crud al fagilor, sa inspir aerul parfumat al padurii si sa las toate aceste bogatii sa-mi ajunga in vistieria inimii. Astfel ma simt ca personajul principal al filmului Avatar care, in viata de pe Terra, era imobilizat in scaunul cu rotile insa, cand primea misiunea de a petrece timp pe planeta Pandora, se intrupa intr-un corp perfect functional, asemanator cu cel al bastinasilor, bucurandu-se de intreaga libertate de miscare a acestuia. La fel ca el, de cate ori vreau sa-mi simt sufletul complet, astept cu nerabdare sa evadez din lumea artificiala a orasului si sa-mi petrec timpul in locuri pline de natura.
Ma regasesc in flori, ma regasesc in vant, ma regasesc in soare… in codrii, in izvoare, in micile vietati… ma regasesc in stanci, in iarba si in stele, iar pe toate, stranse la un loc, le regasesc apoi in mine.
Era prima sambata din mai. Soarele nu apucase sa usuce roua diminetii si nici sa incalzeasca aerul racoros. Am lasat masinile chiar la intrare in traseu, in apropiere de Maneciu, ne-am pus rucsacurile in spinare si ne-am inceput in liniste urcarea. Stiam ca traseul va fi solicitant mai ales din cauza kilogramelor carate in spate. Aveam cortul, sacii de dormit, izoprenul, mancare pentru doua zile, vas de gatit si aragaz, haine groase si alte maruntisuri. Insumate probabil totalizau vreo 12-13 kg. Am amanat glumele si conversatiile pentru momentele de pauza, incercand sa gasim un ritm optim de mers. La scurt timp dupa ce am intrat in padure, am gasit si marcajul banda galbena care ne va indruma pana in creasta. Tacerea imi lasa ragaz sa admir padurea primavaratica, sa-mi scald ochii in verdele imatur, sa ascult tot soiul de ciripitoare etalandu-si trilurile printre ramuri. Poteca ne-a scos de sub umbra protectoare a foioaselor, pe langa un crang cu mesteceni foarte tineri, intr-un drum forestier. L-am urmat, o perioada, la indicatiile lui Nicu care mai facuse traseul in anul anterior. Marcajul, aveam sa constatam ca, nu ne oferea suficient ajutor pentru o buna orientare. Am observat ca, in muntii mai putin frecventati de drumeti, marcarea traseelor este adesea realizata superficial.
Urcusul sustinut si razele fierbinti scapate printre nori ne-au facut sa consumam rapid rezervele de apa. Ne impacam cu gandul ca vom gasi izvoare in apropierea stanelor. In Muntii Grohotis, iarna nu isi retrage atat de repede zapezile si ,chiar daca ar face-o, cerul revine cu ninsori pana ce-l intimideaza apropierea verii. De aceea, primavara, iarba si florile incep sa rasara abia prin mai, pregatind venirea mioritelor dupa jumatatea lunii. Acestea sunt plaiuri pastorale asemeni celor de pe crestele invecinate: Baiului, Neamtului, Ciucas, Tataru etc. Odata cu venirea ciobanilor, pajistile si stanele sunt luate in stapanire de caini protectori, neobisnuiti sa diferentieze oamenii de alte salbaticiuni ale padurii. Putini drumeti se mai incumeta atunci sa le mai viziteze cararile. Noi am ajuns inainte ca trashumanta sa aiba loc, asa ca ne putem bucura din plin de izvoarele amenajate si de adaposturile ciobanesti.
La iesire in golul alpin ne-am asezat pe iarba moale pentru a ne odihni spatele impovarat. Priveam oitele albe ale cerului cum pasc linistite pe bolta senina. Vantul adia placut, adaugand racoare peste arsita amiezii. Se anuntase ploaie pentru aceasta zi si, de aceea, tot urmaream jocul imprevizibil al norilor. De fapt nu ploaia este cea care ma speria ci posibilele descarcari electrice. Incercam sa le anticipez, pe cat posibil, si sa ma adapostesc la timp pentru a nu ma prinde pe creasta.
Ne-am continuat traseul pe langa o stana foarte darapanata. Setea ne-a facut sa cautam apa in apropierea ei. De obicei, unde pamantul este in permanenta hidratat cresc plante diferite, mai verzi decat pe restul pajistii. Acest lucru ne-a ajutat sa descoperim un izvor amenajat chiar langa padure. Urma sa intalnim si altele, mai tarziu, chiar in poteca, fara sa trebuiasca sa mai coboram, insa am preferat sa fim precauti. In timp ce ne umpleam sticlele, printre cateva frunze uscate am auzit o mica soparlita alergand grabita. Am cautat-o curioasa iar cand am fixat-o cu privirea s-a oprit inlemnita. Am intins mana incet sa o prind ca pe un animalut drag. Voiam sa o privesc de aproape, sa o mangai, sa-i fac o poza pentru a-mi ramane in amintire, iar apoi sa o eliberez. Dar, chiar inainte sa o ating, a zbughit-o cativa centimetri mai incolo. S-a oprit din nou si se uita la mine, incercand sa-mi anticipeze urmatoarea miscare. Cu cat incerca sa scape, cu atat imi trezea mai tare dorinta de a o captura pentru cateva secunde. Mi-am dat seama ca, din mila pentru fragilitatea ei, nu eram capabila sa-o apuc cu viteza si nici nu mi-as fi dorit sa o las fara coada. L-am rugat pe Mihai sa-mi faca un moft si sa-mi prinda soparla deoarece el se descurca mai bine decat mine. A apucat-o rapid si cu blandete, fara ca mica taratoare sa mai aiba timp de reactie. Ne privea cuminte, iesita pe jumatate din pumnul lui Mihai. Am fotografiat-o, am mangaiat-o si, dupa scurt timp, am lasat-o in mediul ei. Mereu mi-au fost dragi soparlele.
Padurea imi parea deosebita, culorile si formele ei ma fascinau. Florile-pastelui straluceau in palcuri albe si numeroase langa trunchiurile copacilor ori mai sus, pe creste – e prima data cand vad atat de multe. Am urcat, am coborat, iar am urcat si iar am coborat, printre foioase, unele abia inmugurite, prin goluri alpine, pana ce am ajuns sus, de unde puteam privi Creasta Grohotisului in toata splendoarea sa. Varful Grohotis nu parea departe, iar in apropiere de el stiam ca exista stane care ne-ar putea servi ca adapost peste noapte.
A urmat o portiune descendenta foarte abrupta, prin padure, pe care nu m-as fi asteptat sa o gasesc in niste munti asa domoli. In acest loc, chiar cand am parasit golul alpin, am ratacit marcajul. Parea ca suntem blocati acolo de conformatia terenului. Nicu ne-a explicat ca traseul este chiar printre copaci, doar ca trebuie sa ne orientam pe unde ar putea fi poteca. Mihai a coborat putin mai jos, la intamplare si ne-a anuntat ca a gasit marcajul. Daca nu aveam pe cineva care sa cunoasca cat de cat traseul, probabil cu greu ne-am fi incumetat sa coboram sau ne-am fi intors. (Traseul incarcat pe GPS este foarte util. Il puteti descarca aici pe cel parcurs de mine.)
Am revenit in zona golasa a crestei, la inaltime, in mangaierile vantului. Ma bucuram sa privesc in jur si sa vad dealurile atat de bogate in aur verde.
Urcarile si coborarile repetate ne-au obosit, cu atat mai mult cu cat aveam in spate rucsacuri grele. De aceea, ne-am hotarat sa ne petrecem noaptea la una dintre stanele din apropiere. Totusi, avand in vedere ca am pornit devreme in traseu, ne-au mai ramas suficiente ore pentru a ajunge si pe Varful Grohotis (1768 m). Ne-am lasat poverile la adapostul stanei in compania lui Mihai care dorea sa se bucure si de relaxare, nu numai de antrenament , si am pornit din nou la drum, doar cu pelerinele de ploaie la noi, urmand sa revenim in aproximativ doua ore.
Priveam spre oitele albe ale cerului care s-au strans una in alta pana ce au format o turma mare, compacta si gri deasupra Bucegilor. Si varful cel mai inalt pe care urma sa-l urcam avea propria turma umbroasa, dar mult mai mica. Asteptam ca cele doua sa se uneasca intre ele si sa se dezlantuie cu ploaie si eventuale descarcari electrice deasupra noastra. Ma intrebam mereu daca mai e cazul sa continuam sau e mai bine pentru noi sa ne intoarcem. Peisajul ce ni se intindea inainte era de o frumusete ireala, galbenul pal al ierbii imbraca tot muntele, cat vedeam cu ochii, iar soarele il lumina cu toata dragostea lui. Norii plumburii, ce stateau la panda din inaltimi, in loc sa eclipseze cu umbra lor culorile pamantului, nu reuseau decat sa le evidentieze si mai mult.
Am continuat sa mergem. Nicu a venit cu ideea ca, la nevoie, ne putem retrage oricand din creasta, la adapostul uneia dintre stanele din jur sau la limita padurii. I-am dat dreptate si asa mi-am facut curaj sa inaintez. In departare, pe Valea Prahovei, se vedea o perdea de ploaie incetosand privelistea. Noi ne aflam la limita dintre intuneric si lumina, dintre rece si cald, dintre iad si rai. Interesant sentiment ma incearca, parca asteptam sa ma ploua pe jumatate de cap iar pe cealalta sa ma bata soarele.
Ajunsi pe Varful Grohotis, sau mai bine zis la cativa metri distanta, am realizat ca nu doresc sa urc pe cele mai inalte stanci cu acei nori grei aflati deasupra. Nu am vrut sa sfidez fortele cerului, imi era suficienta bucuria de a parcurge drumul pana la varf. Probabil, vazandu-mi umilinta, norii s-au milostivit si au inceput sa se risipeasca, in timp ce noi coboram spre stana.
In seara aceea, dupa ce ne-am intins corturile langa stana, am mancat si am ramas un timp la caldura focului, cu povesti si glume, cu ceai si un sfert de paharel de vin, cum le sta bine prietenilor vechi. In bezna noptii, cerul nastea stelele pe care, apoi, norii le inghiteau, rand pe rand, intr-o vanatoare fara sfarsit. In departare, spre vest, cateva fulgere luminau sporadic intunericul. Putin mai tarziu, am intrat in corturi pentru a nu fi prinsi afara in cazul in care ploaia s-ar fi apropiat. Am dormit intr-o liniste perfecta pana a doua zi. Nici urma de precipitatii in noaptea aceea.
La ora 6:40, Nicu s-a gandit ca am dormit prea mult si ca ar fi cazul sa ne dea trezirea. De fapt cred ca era treaz de la ora 6:00, daca nu chiar mai devreme, dar i-a fost mila sa ne strice somnul, asa ca a asteptat pana cand s-a plictisit. Eu si Catalina stateam la caldurica sacilor de dormit si nu voiam sa iesim din ei nici in ruptul capului. Am mai motait putin. Dupa ce soarele a mai incalzit aerul, am iesit din cort, cu pielea zbarlita de frig, am pus o geaca pe mine si m-am indreptat spre “semineu”, unde Mihai si Nicu asteptau cu focul aprins. “Ducem viata de haiduci!” mi-am spus fericita. Dupa un timp, a aparut si Catalina si am inceput sa ne rasfatam cu micul dejun si delicioasa cafeluta.
Cu greu ne-am hotarat sa strangem corturile si sa ne luam ramas bun de la acea dimineata odihnitoare de duminica. Am continuat sa mergem pe Creasta Muntilor Grohotis, ocolind de aceasta data varful cel mai inalt si urmand traseul pe banda albastra respectiv cruce rosie pana in Cheia. Dupa cei 28 de km parcursi cu o zi in urma, nu prea mai aveam pofta de ascensiuni. In schimb, coborarea ni se parea relaxanta si ne oferea panorame clare asupra tuturor muntilor invecinati. Nori mici, pastoriti de vant, pluteau din nou deasupra. Eram singurii drumeti din zona. Tot muntele, toata frumusetea si toata salbaticia erau in acea zi numai ale noastre.
Miile de branduse mov, rasarite din iarba cu aspect de fan, tufele rosii de afinis pregatit sa inmugureasca, drumurile serpuite peste culmile line ce par sa duca drept spre cer, toate sunt darurile pe care muntele ni le-a asternut la picioare. Cata sfintenie au aceste locuri! Cum sa nu le iubesc? Muntii Grohotis nu sunt stancosi ca Piatra Craiului, nu au lacuri ca Retezatul sau inaltimi deosebite ca Fagarasul, nu sunt umblati precum Bucegii si nici nu au cabane cum se gasesc in Ciucas, insa ei, in smerenia lor, ii dezvaluie drumetului perspective ample asupra tuturor muntilor salbatici din jur. Spre vest se vad crestele Baiului si Neamtului, iar in spatele lor Bucegii calcarosi. Putin mai la dreapta se zareste Piatra Mare, iar spre nord apare stancoasa Creasta a Ciucasului. La est se inalta alte culmi deluroase si, de asemenea, putin umblate, ca cea a Tararului ori cea a Siriului. Le-am parcurs pe fiecare in parte si, de cate ori ma plimb doar cu privirea peste ele, retraiesc amintirile acelor zile dragi.
Ne-am oprit sa mancam pe iarba, chiar inainte sa coboram pe langa Fata lui Gherghel, spre Cheia. Privim printre branduse in zare si planuim noi trasee pentru viitor sau, din nostalgie, ne gandim la unele pe care le-am strabatut deja. Ce poti sa faci cand vezi atata frumusete in fata ta? Poti sa-ti fauresti noi vise, urmand sa le transformi apoi in realitate. Cred ca fericirea omului depinde de asta.
Am coborat printre ienuperi, pe potecuta firava ce traverseaza Fata lui Gherghel. Privelistea aeriana ma face sa fiu prezenta in tot ce fac si ce gandesc. Simt ca traiesc intens fiecare pas si fiecare respiratie. Padurea ne intampina cu frunzele moi ale foioaselor impregnate cu un verde absolut perfect. Euforia de culori proaspete ma face sa simt ca plutesc.
Ajunsi in Cheia, dupa aproximativ 16 km parcursi de la stana, am avut impresia ca lasam in urma Planeta Pandora si, odata cu ea, acea energie care ne facea sa mergem neobositi. Am simtit destul de repede foamea din stomac si greutatea din picioare. Totusi, nu am plecat spre casa cu sufletul gol, ci cu toate bucuriile daruite de Muntii Grohotis.
Text si fotografii: Georgiana Modrescu
Mai poti citi si: Grohotis prin Valea Doftanei
Călătorii în sălbăticie 