Chipul Retezatului (primele piese din puzzle-ul unui masiv impresionant)

I-am strabatut cararile fara sa stiu ca fac asta, apoi am dat uitarii tot ce am vazut. Se intampla pe vremea cand, denumirile locurilor prin care treceam nu ma pasionau catusi de putin, iar peisajele statice ale salbaticiei erau doar pretexte pentru a evada din casa. Nici la vederea lor nu aveam vreo traire deosebita. Exceptie faceau momentele cand inaintea ochilor imi aparea cate o vale imensa si ametitoare, ori cand cerul isi alunga norii din inaltimi, abandonandu-i pe pamant, sub nivelul picioarelor mele. Abia atunci mintea imi era atrasa de miracolul prezentului, caci in rest, ma intrebam la infinit cat mai dureaza pana ajungem la finalul traseului pentru a scapa de durerea sacaitoare de picioare. Astazi, dupa multi ani de asteptare, a sosit in sfarsit momentul sa redescopar chipul Retezatului. De aceasta data voi renunta sa mai port ochelarii opaci ai nepasarii.

Suntem in Localitatea Carnic, intr-o cabana primitoare de la baza muntelui. Este ora 6:00. Bezna de afara ma imbie sa intru din nou sub patura si sa mai dorm pana la rasarit. Insa, daca as face acest lucru, nu m-as ierta niciodata. Avem doar trei zile la dispozitie pentru a explora cararile Retezatului, iar astazi este singura dintre ele in care putem ajungem pe creasta, la Varful Peleaga (2509 m). Incepand cu ora 17:00 este anuntata inrautatirea vremii, mai exact, cod galben de vant si ninsori, pentru urmatoarea perioada. Anotimpul gerului doreste sa-si intre in drepturi, chiar din prima zi ce-i este rezervata in calendar. E 1 Decembrie. Speram sa-i spunem Romaniei “La multi ani!” in timp ce o imbratisam cu privirea de la inaltime.

Alex pregateste cafeaua – singura licoare care transforma morocanosii in cei mai draguti prieteni. Ne organizam cu bagare de seama rucsacurile. Incercam sa nu uitam ceva util care sa ne intoarca din drum. Orele de lumina sunt putine, la fel si cele cu vreme favorabila. Iau cu mine urmatoarele: pufoaica si incalzitoare de maini – salvarea mea in caz ca nu fac fata celor -10 grade anuntate, coltari si piolet –gheare artificiale de care omul are nevoie pentru a trece de portiunile acoperite de gheata, frontala – in caz ca lumina zilei se stinge inainte sa revenim la cabana, ceai fierbinte in termos, daua sandvisuri si un baton de ciocolata. Dureaza aproape 20 de minute sa ma imbrac. Am doua perechi de colanti pe sub suprapantaloni, in picioare bocancii tehnici, in partea superioara am bluza, polar si geaca de vant, manusi si caciula. Ma simt ca un pinguin supraponderal. Pe masura ce ma voi incalzi urcand, am de gand sa renunt la unele dintre ele.

Dupa primele inghitituri de cafea imi apare veselia pe fata si il rasplatesc pe Alex cu o portie de ochiuri gatite la aragazul de voiaj, in curtea cabanei. Aceasta este cea mai importanta masa a zilei deoarece, pe traseu, gerul si vantul ne vor taia pofta de mancare. Probabil vom “ciuguli” putin, din cand in cand, doar pentru a ne mentine energia si caldura corporala.

Pornim la drum odata cu primele raze de lumina. Padurea ne ocroteste de vant, insa nu si de frig. Acesta imi patrunde rapid prin haine, prin nari, pana ce-mi face corpul sa tremure. Nu sunt singura care simte nevoia de caldura, chiar si norii s-au inghesuit unul in altul si stau impreuna, lipiti de creste. Apa pe care muntele a izvorat-o pe drum este inghetata si nu ne permite sa mai inaintam fara coltari. Deci, mai adaugam, pe langa greutatea bocancilor tehnici, cate jumatate de kilogram de fier pe fiecare picior. In mod normal nu m-as fi plans de o schimbare marunta ca aceasta dar, de cand am pornit, ma simt lipsita de energie. Chiar si asa, am in continuare chef de aventura. Sufletul nu trebuie sa plece urechea la vaicarelile fizicului.

Urcam spre Gentiana, printre brazi, pe poteca pavata cu radacini batrane. In racoarea iernii pluteste parfumul fin al coniferelor. In surdina se aude muzica naturii fredonata de vantul care mangaie crestetul padurii. In armonia salbaticiei, mintea mi se preschimba intr-un ring de dans unde gandurile imi plutesc in pasi de vals.

Din desisul codrului ne apare in cale o cabana de lemn, mica si primitoare, amplasata la marginea unei poieni inzapezite. Inauntru e cald si bine – ne dam seama dupa fumul ce se inalta din horn. Imi aminteste, fara indoiala, de casa de turta dulce din povestea Hansel si Gretel. Gandul ca am putea  ramane sa bem un ceai fierbinte ne ademeneste. Termometrul amplasat sub streasina indica -5 grade. Obiectivitatea aparatului ma aduce brusc cu picioarele pe pamant si imi aminteste ca scopul nostru este sa incercam sa ajungem pe Varful Peleaga, nicidecum sa ne petrecem putinele ore de lumina rasfatandu-ne la caldura cabanei. Usa se deschide incet iar in pragul ei apare un barbat inalt, cu ochi blanzi. Ne invita sa intram la un ceai. Din incapere aluneca spre noi aerul cald, ca o vraja. Simt ca vrea sa ma prinda in mreje si ma impotrivesc cu hotarare. Ii multumim omului pentru bunatatea lui, apoi ii impartasim planul nostru de a urca pe cel mai inalt varf al Masivului Retezat. Aflam ca zapada este prielnica ascensiunii insa vantul poate sa ne fie potrivnic in partea de creasta. Ne luam ramas bun si ne continuam drumul.

Cat am stat la vorba am apucat sa scot si un sandvis din rucsac. Nu imi este foame deloc, insa, ar fi bine sa profit de protectia pe care mi-o ofera, impotriva viscolului, cei din urma brazi. Mananc din mers pentru a-mi mentine caldura corpului. Hrana si apa sunt combustibili de maxima necesitate in drumetiile lungi de iarna.

imag7193chipul-retezatului

 Jnepenii incep sa ia locul brazilor, iar bolovanii pe cel al radacinilor lemnoase. Inaintam printr-un peisaj incremenit de frig in care, daca n-ar bantui stafiile vantului, as crede ca timpul s-a oprit. Acele lungi si neclintite ale coniferelor, pudrate cu albul hivernal, par buchete imense din flori decorative, aranjate de-o parte si de alta a potecii. Crestele muntelui sunt invaluite in ceata. Acest fenomen meteorologic imi patrunde pana in adancul sufletului, umbrindu-mi speranta de a mai descoperi chipul Retezatului. Din cand in cand, cateva raze de soare despica voalul gri al norilor si ne permite sa vedem, pentru cateva secunde, o frantura de rai. Adesea, apreciez mai mult un peisaj pe care norii mi-l dezvaluie treptat, in detrimentul unuia lipsit de orice umbra de mister. Pesemne, trebuie sa-i dau si imaginatiei ceva de facut, caci altfel se comporta asemeni unui copil plictisit in lipsa de activitate.

imag7205chipul-retezatului

imag7226chipul-retezatului

Mersul printre bolovani este un chin, chiar daca calcam pe urmele lasate de niste colegi mai matinali decat noi. Zapada pufoasa acopera forma pietrelor si spatiile dintre ele, in asa fel incat fiecare pas devine o aventurare in necunoscut, un exercitiu de echilibristica si concentrare. Intalnim un grup care coboara de pe creasta. Ne spun ca vantul i-a impiedicat sa ajunga pe varf. Ne impacam cu ideea ca s-ar putea sa fim nevoiti sa ne intoarcem si noi, insa nu renuntam fara sa incercam. Parerile oamenilor sunt subiective. In definitiv, ce unora li se pare imposibil de realizat, altora, din contra, li se poate parea posibil.

imag7195chipul-retezatului

Ajungem din urma o alta gasca de ambitiosi care s-au straduit sa bata poteca prin zapada neumblata. Urmeaza o urcare dificila si abrupta, printre bolovani mascati partial de nea pulverulenta. Fara sa am timp sa-mi trag bine sufletul, il vad pe Alex cum porneste in sus, luptandu-se vitejeste cu omatul imprevizibil. Il surprind cateodata incercand sa isi recapete echilibrul dupa ce piciorul ii aluneca in spatiile inguste dintre stanci. Simt cum imi trec fiori prin suflet. Imi dau seama ca oricand putem pasi gresit, el din cauza ca nu poate anticipa mereu pe ce calca, iar eu din vina oboselii ce ma face sa-mi pierd concentrarea.imag7211chipul-retezatului

imag7217chipul-retezatului

Vantul taios din creasta imi ingheata optimismul, determinarea si imi spulbera visul de a ajunge la peste 2500 de metri altitudine. Singurul gand ce mi-a ramas cald in minte este cel al intoarcerii la cabana. Speranta, de a-mi imbratisa tarisoara cu privirea din inaltul muntelui, s-a ratacit in ceata deasa. Alex imi spune ca nu mai este mult pana la Peleaga. Eu aproximez ca mai avem de parcurs aproape 1 km. Pe timp de vara probabil ca in 30 de minute am ajunge, insa iarna, cand bocancii si coltarii ne atarna ca niste bile de ocnasi la picioare, cand cele minus zece grade ne inteapa narile, iar viscolul ni se opune cu inversunare, face ca totul sa devina mult mai dificil.

imag7227chipul-retezatului

Inca nu i-am dezvaluit lui Alex starea in care ma aflu. Ma straduiesc sa mai merg putin. Sunt epuizata. Imi incordez atentia la pasii pe care-i fac. Incerc sa privesc in sus caci, daca ma incumet sa ma uit in vale, imi pierd echilibrul. Clipele trec greu, vantul se inteteste. Daca ar fi mai cald, cu sigurana mi-as permite luxul de a ma aseza pentru cateva minute, ba chiar si pe acela de a plange. Insa acum, singura optiune pe care o am este sa nu ma opresc din mers. Oricat de incet as inainta, important e sa ma misc pentru a-mi mentine temperatura corpului. Gandurile mele se rezuma intr-o singura fraza, repetata la nesfarsit: “mai este putin” . E ca o mantra care ma ajuta sa inaintez cand mintea imi e blocata.

imag7229chipul-retezatului

Un stalp de fier singuratic, infipt printre stancile criogenate ale crestei, sade zgribulit in asteptarea drumetilor. Poarta pe post de fular steagul Romaniei, iar pe cap o tablita cu mesajul acoperit partial de furia gerului: Varful Peleaga 2509 m. Am reusit! La multi ani, tarisoara frumoasa! La multi ani, munti iubiti! La multi ani, salbaticie romaneasca!

imag7236chipul-retezatului

Bucuria nu dureaza mult. In timp ce am facut cateva fotografii, i-am lasat frigului ragaz sa mi se infiltreze prin haine. Tremur si nu trag sperante sa ma incalzesc prea rapid. Imi doresc sa cobor. Alex ar mai fi stat dar ii spun in ce stare ma aflu si decidem sa ne intoarcem. Cativa pasi mai jos, il vad cum scotoceste prin rucsac, apoi imi intinde o napolitana (una dintre preferatele mele).  Ma uit la ea fara apetit. Alex imi arunca o privire, asa cum ar face un parinte catre copilul sau mofturos, din care inteleg ca e cazul sa mananc, ca altfel o incurc. Pentru a fi mai convingator, mi-o desface din ambalaj. Acum chiar ca nu mai pot sa-l refuz. Stiu ca imi vrea binele.

In turele lungi de iarna, chiar daca nu simti foamea din cauza frigului, totusi este obligatoriu sa mananci pentru a ajuta corpul sa se incalzeasca. In lipsa caldurii corporale, hainele o pierd treptat pe cea existenta. La fel de importanta este si hidratarea. Teoria se pare ca imi este cunoscuta, dar cand e vorba sa o aplic, am nevoie de coechipierul meu. Napolitana incepe sa-si faca efectul, oferindu-mi energie. Ma simt mai bine.

Revenim la Gentiana pe urmele noastre lasate in zapada, batatorite de alte grupuri de drumeti. Coborarea este mai usoara, pasii mai previzibili, am timp sa admir caldarile glaciare, sa urmaresc conturul catorva creste neumbrite de nori si sa imi destind gandurile. Viscolul a ramas in urma, brazii ne primesc caldurosi printre ei. Hornul cabanei fumega, iar in interior se aude veselia celor aflati langa foc. De data asta nu doresc sa intru. Vreau sa pastrez in suflet linistea muntelui. Noaptea intuneca padurea incet. Drumul pana la Carnic va fi o poveste neilustrata, creata cu indemanare de imaginatia fiecaruia dintre noi, la lumina frontalei.

Poate ca am descoperit prea putin din infatisarea acestor munti, din cauza personalitatii lor aspre, dar voi pastra in minte piesele de puzzle adunate astazi si, impreuna cu cele pe care le voi colectiona in zilele urmatoare, sper sa-mi intregesc imaginea despre chipul Retezatului.

imag7240chipul-retezatului

Text si fotografii: Georgiana Modrescu

Atentie! Traseele pe Creasta Retezatului sunt inchise pe timp de iarna din cauza pericolelor de avalansa. Cei care doresc sa le parcurga, cand zapada este inca putina, trebuie sa aiba echipament adecvat, sa se intereseze de vreme si de starea zapezii.

Reclame