Jurnalul unei pisici care urca Jepii Mici

Motorul ragusit al masinii, in care ma aflu, ma trezeste din vis. Totul in jur este negru, mai negru decat noaptea. Nu vad nimic si abia ma pot misca de sacul in care sunt infasurata. Unde ma aflu oare? Unde sunt mama si fratii mei? Unde este caldura casei mele? Strig. Plang. Tremur. Dar nimeni nu ma aude.

Motorul se opreste. Cineva ma ridica in graba. Intunericul ma ameteste. Poate e doar un cosmar! Incerc sa ma trezesc. Simt o smucitura, imi pierd echilibrul si cad pe ceva tare, intr-o lumina stidenta care ma orbeste. Incerc sa ma ridic, sa privesc in jur, dar abia pot sa respir. Vad, ca prin ceata, un barbat inalt care paseste apasat, intrand intr-o masina. Este cea in care am fost captiva mai devreme, o recunosc dupa sunetul motorului ragusit. Iar el, nu am nici cea mai mica indoiala, este stapanul meu. Nu este om pe lumea asta care sa-i poata imita mersul.

Stau pe asfaltul rece al trotuarului si, printre lacrimi si sughituri, incerc sa inteleg… De ce m-a aruncat? De ce nu mai sunt langa mama? Cu ce am gresit? Aseara totul era bine. Stateam alaturi de cei patru frati ai mei si ne bucuram de mangaierea parinteasca. Torceam de incantare, in linistea caminului cald. I-am auzit vorbind la cina, pe un ton mai serios, dar nu am vrut sa aflu despre ce. Cunosc limbajul oamenilor, la fel de bine cum il cunosc pe cel al pisicilor. Totusi, pentru un pui ca mine, este mult mai interesant sa se joace cu cei de varsta lui, decat sa traga cu urechea la vorbele celor mari.

Gandurile imi incremenesc, la fel si inima, cand aud un marait straniu, venind chiar din spatele meu. Ma zbarlesc toata. Un caine fioros si negru alearga spre mine nervos. Fug cat ma tin picioarele, fara sa mai tin cont de calea pe care o apuc. Claxonul turbat al unei masini, aproape ca ma zboara de pe sosea. Rotile autovehiculului scartaie cu toata puterea, incercand sa nu ma loveasca. Tip de spaima si ajung pe trotuar. Printre oameni incarcati cu sacose, urc scarile unui magazin mare. Ma ghemuiesc intr-un loc mai ferit, langa peretele lui, si privesc pericolul ramas pe cealalta parte a strazii. Incerc sa nu dau voie inimii, sa-mi iasa din piept.

Un barbat morocanos ma alunga, pocnind din picior si spunand nesuferitul “zat!”. Ma retrag printre niste tufe dese. Pana ieri am avut incredere in oameni. De astazi nu o sa mai am. Nu au mila. Sunt cruzi.

O femeie nebuna vine dupa mine si incearca sa ma prinda. Ma ajut de gheare si incerc sa catar un gard, insa frica imi sleieste puterile. Scuip, cum am invatat de la mama ca se face, cand te afli in pericol. Nebuna a scos o haina si vrea sa ma infasoare in ea. Tip si sar dintr-un loc in altul, printre tufe si peretii magazinului, pana obosesc. Ea insa nu cedeaza pana nu isi atinge obiectivul propus.

Sunt din nou captiva, in bratele unui om. Strig dupa ajutor si incerc sa zgarii pentru a evada. Dar, din pacate, materialul gros al hainei, in care sunt infasurata, nu permite ghearelor mele sa atinga mainile femeii. Macar capul mi l-a lasat liber, pentru a putea sa respir si a vedea incotro ma indrept. Ni se alatura o alta doamna, incaltata cu bocanci, care cara un rucsac in spate. Nu vreau sa ma gandesc ce ascunde in el. Miaun cat ma tin puterile. Le aud spunand ca urmeaza o urcare dificila pe munte. Nu stiu ce este acela “munte”. Ma ingrozeste!

 Aflu ca pe cea care ma tine o cheama Ileana, iar pe prietena ei Georgiana. Vor sa ma ia cu ele.

Ne oprim la un magazin. Ileana cere o sfoara si ma leaga pentru a nu ma pierde printre stanci. Ce sansa mai am sa scap? Sunt din nou impachetata in haina si ne indreptam spre locul necunoscut, unde urmeaza sa urcam. Miaun fara oprire, iar femeile incearca sa ma linisteasca. Imi vorbesc cu blandete, asa cum imi vorbea si stapanul meu. Cine va mai crede, prefacutilor!

IMAG1552jepii mici

Intram intr-o zona plina de copaci desi care umbresc pamantul ,strabatut de radacini groase. Soarele sclipeste din loc in loc, prins in freamatul jucaus al frunzelor. Am mai vazut ceva asemanator  la televizorul uitat deschis de stapanii mei, dar nu credeam ca exista. Incerc sa nu ma las impresionata de frumusetea locului, ci sa gasesc o metoda de eliberare. Femeile ma mangaie si imi zambesc. Par chiar dragute, pentru cineva care nu stie de ce este in stare un om.

IMAG1550jepii mici

Georgiana fotografiaza tot ce-i iese in cale, in special florile si padurea. De multe ori, isi indreapta aparatul si spre mine. Urasc sa pozez!

IMAG1626jepii mici
Ciubotica cucului de munte mov (primula elatior?)

Am aflat ca urcam pe Valea Jepilor sau Jepii Mici si vom cobori pe piciorul Pietrei Arse. Voi tine minte aceste informatii, desi nu stiu ce inseamna. Mi-a inghetat nasul din cauza zonei umbrite si umede. Ma bucur ca sunt infofolita in haina Ilenei – ma protejeaza de frig. In fata noastra apare o apa curgatoare pe care trebuie sa o trecem, calcand pe niste bilovani. Incep sa tremur. Imi ascund capul in bratele celei  care pare ca vrea sa ma ocroteasca. Sper ca bocancii ei sa nu alunece pe bolovanii uzi, iar eu sa-mi gasesc sfarsitul in apa involburata.

Dupa ce reusim sa traversam cu bine, facem o pauza. In timp ce Georgiana umple sticlele cu apa, Ileana ma elibereaza, lasandu-ma sa pasesc prin iarba scaldata in soare. Acesta este momentul perfect pentru a evada! Fac doua salturi indraznete, iar la al treilea ma trezesc ca nu pot inainta din cauza sforii. Uf, am uitat de ea! Femeile ma mangaie, imi vorbesc frumos si imi dau cascaval. Ce-i drept imi era cam foame. Mananc cu pofta si mai scap, printre inghitituri, cate un marait ce le amuza foarte tare pe cele doua.

Pornim din nou la drum, inconjurate de verdele copacilor care tinde sa domine intregul peisaj. Mergem pe o poteca abrupta, pana cand padurea se termina. Inaintea noastra apare un peisaj care ma lasa fara mieunat: stanci abrupte, strajuite de brazi si zade, valea pietroasa inaltandu-se pana sus in cerul albastru, cateva zone in care umbra rece nu a dat voie zapezii sa se topeasca. Ce loc uimitor! Cu siguranta nu ajung multe pisici sa priveasca un astfel de peisaj.

IMAG1590jepii mici
Traseul Jepii Mici 
IMAG1607jepii mici
Valea Jepilor (Muntii Bucegi)

Urcarea devine anevoioasa, Ileana cu o mana ma tine pe mine, iar cu cealalta se prinde de lanturile infipte in stanci. Georgiana ne urmeaza, cu o privire grijulie. Abia mai pot sa privesc. Simt ca se invarte pamantul cu mine. Cand ajungem pe teren sigur, rasuflu usurata.

Potecile aflate pe versantul abrupt imi dezvaluie peisaje ametitoare, dar pline de frumusete salbatica. Alaturi de iarba mare, cresc flori firave, viu colorate. Printre stancile vaii se aude curgand apa, izvorata tocmai de sus, din seninul cerului. Ea se arunca pe aripile vantului, formand o cascada ale carei picaturi se contopesc cu aerul. Cateva capre negre pasc linistite, pe culmile inaccesibile turistilor, printre flori de colt si nori umezi.

IMAG1617jepii mici_1
Cascada Caraiman (Muntii Bucegi)
IMAG1637jepii mici
Valea Jepilor (Muntii Bucegi)

Georgiana ii arata prietenei sale un urs pasnic, pe un petec de iarba inconjurat de brazi. Este la distanta sigura fata de noi, chiar pe versantul de unde curge cascada. Uau! Pana azi nu am fost decat un pui de pisica crescut intr-un apartament din Busteni. Nu am stiut ce-i frica, foamea, furia, nici nu am inteles pe deplin secretul bucuriei. Acum insa, in mijlocul naturii salbatice, inconjurata de vegetatie alpina si de cele mai ciudate animale, protejata de mainile calde ale Ilenei, simt ca renasc. Traiesc o bucurie intensa, de neinteles, care imi alunga toate durerile traite cu doar cateva ore in urma. Ma urc pe rucsac pentru a cuprinde intregul peisaj si raman acolo. Georgiana imi vegheaza grijulie fiecare miscare. Poate, totusi, nu toti oamenii sunt la fel.

IMAG1631jepii mici

IMAG1652jepii mici
Cabana Caraiman 

Trecem pe langa cabana Caraiman si ne continuam drumul spre Piatra Arsa. Cerul se umple de nori, iar frigul iute ma face sa ma cuibaresc in polarul Ilenei. Adorm fara sa-mi dau seama. Ma trezesc coborand printre zade abia inmugurite si peisaje largi, abrupte. Nu-mi vine sa cred ca ma aflu mai sus decat casele! De aici vad orasul Sinaia. Impresionate de peisaj, stapanele mele hotarasc sa facem o pauza. Georgiana imi da sa beau sana, apoi iar ma pune sa pozez. Incerc macar sa nu stric cadrele, de data asta.

IMAG1738jepii mici

IMAG1700jepii mici

In drumul spre Stana Regala, am aflat din discutia lor, toate denumirile florilor din padure, deoarece Ileana le cunoaste destul de bine, iar Georgiana e mereu curioasa sa le stie. Ele rad, eu miaun. Uneori miauna si ele, ca sa imi faca pe plac. Aflu ca doresc sa ma pastreze si ca dezaproba gesturile nepasatorilor care abandoneaza animale. Simt ca am o noua familie. Torc de bucurie.

IMAG1554jepii mici
Ciubotica ursului (cortusa matthioli)

In Sinaia, ne oprim la un restaurant pentru a ne potoli foamea, inainte de a porni spre Bucuresti. Ma pun si pe mine sa aleg ce-mi doresc sa comand din meniu. Dar eu, nestiind sa citesc, nu mi-am dat seama ca am in fata pagina cu salate, si intind labuta la intamplare. Au inceput sa rada in hohote cand am ales “salata de castraveti in otet”.  M-au impacat cu mangaieri calde si, mai tarziu, cu o bucatica de friptura delicioasa.

IMAG1756

Autor:Georgiana Modrescu

Fotografii: Georgiana Modrescu

Reclame

Parcul Natural Vacaresti – oaza de salbaticie a Bucurestiului

Stau cu nasul lipit de geamul autobuzului care ma duce spre Piata Unirii. Ochii mi se plimba ageri peste tot ce misca, cautand sa extraga intelesuri noi, privind pentru a nu stiu cata oara acelasi peisaj vechi. E modul meu de a invinge plictiseala, in drum spre meditatii, si de a ma relaxa inainte sa-mi dea matematica probleme de rezolvat – nu-i usor sa mergi pe puntea ce te poarta de la scoala la liceu.

Piata Sudului imi pare un musuroi de oameni agitati. Vanzatorii isi striga marfa, asezati in mijlocul drumului, si nu renunta pana nu gasesc pe cineva interesat. Ici si colo, potentiali cumparatori negociaza cu atentie fiecare banut. Cateva batranele matinale se intorc spre casa, cu sacosele incarcate, incercand sa-si faca loc printre multime si tarabe. Mai multi sunt cei cu plasa inca goala, care au prelungit putin somnul linistit al zilei de sambata, iar acum sunt captivi in aglomeratia galagioasa. In statie, autobuzul se goleste, se umple la loc, abia reusind sa-si inchida usile peste calatorii incarcati, apoi porneste molcom  la drum.

Traversam intersectia printre clacsoane si zgomot de motoare, pe langa alt mare furnicar comercial: “Aleea Castanilor”. Paralel cu noi, pe mijlocul soselei, trece un tramvai ale carui roti metalice parca circula pe bolovani. Nu il pot vedea, pentru ca stau pe partea dreapta, dar il aud chinuindu-se sa nu sara de pe sine.

Peisajul urban se schimba brusc, capatand un aer de salbaticie. Am sentimentul ca nu mai sunt in realitate, ci intr-un vis in care orasul a disparut, in urma lui ramanand doar natura verde. Un deal argilos, invadat de iarba bogata si arbusti desi, se uneste, sub privirea mea uimita, cu seninul cerului. Un pescarus pluteste in adierea vantului, de parca ar sta in loc si ar purta pe aripi timpul. Putin mai jos, pe o pajiste intinsa, umbrita din loc in loc de copaci tineri, trei caini se alearga jucaus sub mangaierea calda a razelor de mai. In departare, pamantul se inalta ca un dig si ascunde secrete la care eu nu am acces – trebuie sa fii curajos ca sa pasesti pe un taram uitat de oameni, stapanit de liniste si vegetatie. Greutatea rotilor unei carute a lasat urme in covorul verde al naturii, dezvaluind un drum abia vizibil. La capatul sau, intre cativa arbori crescuti laolalta, zaresc ceva ce pare sa semene cu un adapost. Oare ar putea sa traiasca cineva aici, intr-un loc atat de nefamiliar pentru bucuresteni?

_MG_5879vacaresti

IMAG1520vacaresti

Autobuzul in care ma aflu paraseste Calea Vacaresti si, odata cu el, culorile vii ale salbaticiei. Privesc in gol, printre nuante de gri, incercand sa deslusesc misterul unui colt de rai, rasarit printre betoanele capitalei aglomerate.

Aceasta intamplare frumoasa s-a petrecut acum saisprezece ani cand, in mintea mea de copil, abia incepea sa se aprinda dragostea pentru natura. De atunci au urmat nopti in care visam ca explorez acel taram necunoscut, iar in el gaseam libertatea si bucuria cautate de orice muritor – un fel de Eden accesibil oricui, in care totusi nu intra aproape nimeni. Singurii locuitori erau o satra de romi nomazi, care isi petreceau zilele in jurul focului, sfidand timpul si rigorile bucurestene. Ii admiram pentru echilibrul lor, desavarsit in linistea salbaticiei, si le cautam compania. Ma veseleam alaturi de ei pana cand visul se sfarsea. De fiecare data incercam sa adorm ca sa revin pe acele meleaguri.

Visele sunt niste jocuri ciudate ale imaginiatiei, insa dupa ce am citit articolul “Delta dintre blocuri”, scris de Cristian Lascu si aparut in revista National Geographic, in anul 2012, visul meu nu mi s-a mai parut deloc departe de realitate.

Pe scurt, este vorba de Lacul Vacaresti in jurul caruia, de-a lungul a douazeci si cinci de ani, s-a format o impresionanta biodiversitate. Cum s-a intamplat asta intr-un oras aglomerat si poluat, unde fiecare petec de verde este asaltat de oamenii dornici sa evadeze in natura? Sunt de parere ca digurile inaltate in periada comunista, imprejmuite de vegetatie salbatica si gunoaie abandonate, au diminuat vizibilitatea si dorinta curiosilor de a mai explora zona. Pe de alta parte, haitele de caini si cativa amarati care si-au gasit adapost in desisul copacilor, i-au descurajat sa patrunda pe cei mai putin aventurosi. Astfel, cele aproape 190 de hectare au fost lasate uitarii pentru doua decenii si jumatate, iar natura, reintrata in drepturi, a inceput sa decoreze peisajul lacustru dupa bunul sau plac. Treptat, printre salcii, stuf, papura si ochiuri de apa, si-a gasit linistea o mare varietate de specii de pasari. Am fost uimita sa aflu din articolul mentionat mai sus, ca alaturi de ele isi gasesc loc si cativa pradatori, cum ar fi vulpea, uliul, dihorul, nevastuica.

_MG_5625vacaresti

_MG_5722vacaresti

_MG_5893vacaresti

Trei oameni pasionati, unul de observarea pasarilor, altul de fotografie si altul de scris, au contribuit la dezvaluirea acestui minunat ecosistem, din dorinta de a-l proteja prin lege. Totul a pornit cand Cristian Mihai i-a vorbit lui Helmut Ignat despre multitudinea de specii de pasari gazduita de Lacul Vacaresti. Acesta din urma si-a luat aparatul foto si a ponit la “vanatoare” de salbaticiuni in misterioasa zona din Bucuresti. Cadrele surprinse de el m-au impresionat profund, in ele cuprinzand viata micilor vietati, nestingherite de zgomotul orasului, si vegetatia luxurianta a locului. Fotografiile graitoare alaturate informatiilor, scrise cu pricepere de Cristian Lascu, au dat viata unui articol de mare impact asupra locuitorilor capitalei. Titlul sau sugestiv – “Delta dintre blocuri” – evidentiaza valoarea ecosistemului  Vacaresti, iar idei precum “Natura a facut deja un pas spre noi. E randul nostru.” sau “Solutia ideala ar fi infiintarea unei rezervatii urbane.” sunt indemnuri adresate tuturor pentru a pastra darul naturii.

_MG_5740vacaresti

Publicarea articolului in anul 2012 in revista National Geographic, a fost primul pas pentru protejarea biodiversitatii din zona Vacaresti. Au urmat patru ani in care Cristian Lascu si Helmut Ignat, alaturi de alti activisti si organizatii de protectia mediului, au promovat un proiect pentru a pune sud ocrotirea legii acest taram salbatic si vietuitoarele gazduite de el. Informatii mai detaliate gasiti aici.

_MG_5637

_MG_5659vacaresti
Visul lor si al nostru, al celor care iubim natura, s-a implinit pe 11 mai 2016, cand prin Hotarare de Guvern s-a constituit Parcul Natural Vacaresti – “acest areal va fi PRIMUL PARC NATURAL URBAN din Europa continentală – un motiv de mândrie pentru noi toți românii!” (sustine pe pagina de facebook Cristiana Pasca Palmer).

Imediat ce am intrat in posesia acestor informatii mi-am luat aparatul foto si am pornit, alaturi de un prieten, sa explorez oaza de salbaticie a Bucurestiului, pe care am amanat-o atata amar de vreme. Iata cum s-a intamplat:

Ajungem la intersectia dintre Splaiul Unirii si Calea Vitan si ma cuprind emotiile. Pe de o parte imi e teama ca as putea sa nu gasesc frumusetile vazute in poze, iar pe de alta parte abia astept sa gasesc lucruri care ar putea sa ma surprinda. Este momentul sa-mi implinesc visul copilariei mele. Urc treptele pentru a ajunge pe dig. Inima imi bate cu putere. Razele calde ale dupa-amiezii lumineaza un peisaj desprins  din gradina Raiului.

IMAG1462vacaresti_1

Am senzatia ca ma aflu in craterul unui vulcan, unde flora si fauna au fost izolate pentru multi ani, datorita formelor de relief. Uit ca am aproape treizeci de ani si sar de cateva ori in sus, entuziasmata, cu zambetul pana la urechi. Coboram in marea de verde, spre ochiurile de apa inconjurate de stuf. Intregul loc rasuna de cantecele chirelor si ale altor galagioase care mai zboara prin zona. Este un adevarat paradis ornitologic!

_MG_5763vacaresti

_MG_5770vacaresti

Iarba deasa ne induce uneori in eroare si ne lasa sa pasim in apa. Revenim si cautam o alta carare care sa ne permita sa admiram frumusetea lacului. In stuful inalt se aud pasari. Ne este imposibil sa-l patrundem, formeaza un zid verde, impenetrabil. La adapostul sau toate zburatoarele isi cresc linistite pui. Trecem pe langa nuci tineri si salcii bogate, alaturi de care creste maiestuoasa papura. Pasim cu atentie prin vegetatia deasa, incercand sa auzim afiecare animalut care ne-ar putea iesi in cale. Abia mai respiram de dragul linistii. Brusc, din mijlocul ierbii, acolo unde am fi zis ca nu putem gasi nimic interesant, se ridica in zbor galagios un fazan. Mi-a cam stat inima in loc cand l-am auzit atat de aproape. Nu-mi vine sa cred ca sunt inca in Bucuresti.  Doar blocurile din departare imi mai amintesc, din cand in cand, ca nu am parasit orasul.

IMAG1489vacaresti

_MG_5779vacaresti

IMAG1479vacaresti

Ajungem in dreptul apei protejata de gardul verge de stuf. Pe toata suprafata ei plutesc tot soiul de zburatoare. Nu ma pricep prea bine la pasari, dar tot am identificat cateva: chire, rate, corcodei. Ne ingramadim sa pozam tot ce misca, de parca am fi niste turisti care nu au vazut in viata lor atata frumusete. Eu va marturisesc ca nu am vazut, mai ales intr-un oras. Acest loc merita pe deplin titlul de Parcul Natural Vacaresti.

IMAG0964vacaresti

IMAG1482vacaresti

Pe deasupra digului care ingradeste intreaga arie protejata, se vad cativa alergatori. Ne privesc uimiti cum ne afundam in desisul de salcii si rachite. De la inaltime, vegetatia pare mai scunda insa cand te afli langa ea, de multe ori se inalta peste nivelul capului. Gasim un loc de unde nu se mai zaresc blocurile. Ne apropiem de lac pentru a fotografia peisajul de o frumusete neobisnuita. Eu ma opresc surprinsa, cand vad ceva alb aparand din umbra stufului. In apa linistita inoata o familie de lebede cu boboceii lor. Vin chiar in directia noastra. Am crezut ca se vor intoarce speriate daca ne vor observa, insa ele isi continua traseul prestabilit, chiar pe langa noi. Incercam sa le fotografiem si  din alta parte a lacului. De data asta, vazand ca intrecem masura, una dintre ele ne-a amenintat cu un sasait prelung, de s-a zbarlit pielea pe mine. Imi dau cu greu seama ca soarele se indreapta spre apus, iar frumoasele pasari albe trebuie sa mearga la cuibul lor, iar noi le stam in cale. Imi amintesc o strofa din cantecul pe care mi-l canta mama, uneori, inainte de a adormi: “Trece lebada pe ape/ Intre trestii sa se culce./ Fie-ti ingerii aproape/ Somnul dulce!” (Somnoroase pasarele – de Mihai Eminescu).

_MG_5809vacaresti

_MG_5848vacaresti

_MG_5958vacaresti

Nu stiu cum au trecut mai bine de trei ore de cand ne plimbam in salbaticia Vacarestiului. Cu pasi inceti, in lumina corai a soarelui, parasim splendoarea creata de natura, revenind cu picioarele pe asfaltul dur facut de om. Murmurul pasarilor cuibarite in desisul verde este inlocuit de zgomotul claxoanelor si al motoarelor. Contrastul puternic dintre cele doua lumi ma deruteaza. In drum spre casa prefer sa merg pe jos, renunt la autobuz. Vreau sa pastrez in suflet trairea unui vis devenit realitate.

IMAG1539vacaresti

Articol scris de Georgiana Modrescu

Fotografii realizate de Georgiana Modrescu (in colaborare cu un prieten bun)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 5)

30.04.2016 – Sambata

07:00. Radu a iesit din sac si spune ca e frig. Cred si eu, doar suntem intr-o zona de umbra. Imi iau inima-n dinti si sar din sacul de dormit, mai pun o geaca pe mine si alerg repede la soare. Inviorarea a fost facuta, sa trecem la activitati mai serioase: cafeluta calda de dimineata.

08:37. A intervenit ceva nou in program, Radu are basici multe de pansat. Sunt de la coborarea de ieri, cand l-au ros bocancii. In sinea mea, ii plang de mila. Eu nu am avut probleme.

IMG_3354muntii vrancei

09:16. Ne distram cu o bucata de panza carbonizata, jucand jocul “cine reuseste sa o aprinda primul, folosind o sticla de plastic”. Pana la urma am apelat la lupa. Tinem cont ca este interzis sa facem focul in zona si nu ardem nimic altceva. Astazi nu ne grabim prea tare. Desi ne-ar prinde bine sa ajungem intr-o localitate inainte de venirea noptii, totusi exista stane pe traseu, la care putem ramane daca e nevoie.

11:03. Mai admiram o data Caldarile Zabalei in lumina zilei si pornim spre Varful Furu, cu destinatia finala, Bisoca. Urcam pe forestier, printre foioase cu frunzele aprinse de soare. Alaturi de drumul saturat de noroaie, curge apa curata a unui izvor.

IMG_3366muntii vrancei
Caldarile Zabalei

12:24. Pe jos ne insotesc urme de cerbi, de ciute si nenumarate varietati de ursi: mai mari, mai mici, cu laba lata sau ingusta, lunga sau scurta, avand calcatura mai apasata sau mai superficiala. Am putea sa le dam nume si sa-i recunoastem dupa forma labei piciorului, lasata in stratul de noroi.

IMG_3371muntii vrancei
Urme de ursi

IMG_3375muntii vrancei

Trecem pe langa un canton locuibil si ne continuam traseul, pana intersectam un drum forestier spre dreapta. Nu avem marcaje, ci doar ajutorul GPS-ului. Fara el avem mari sanse sa ne ratacim.

12:56. Urcusul abrupt ne pune muschii obositi la grea incercare. Ne miscam ca niste batranei. Cel putin ne bucuram ca am lasat in urma mormanele de noroi si ca nu mai trebuie sa il ocolim sau sa inotam prin el.

Poposim langa o stana darapanata, intr-o poiana insorita, printre flori de Ciubotica Cucului. Ciugulim cateva fructe uscate si privim muntii, care se imbina in departari cu albastrul cerului.

IMG_3378muntii vrancei

IMG_3380muntii vrancei
Ciubotica cucului de munte (primula elatior)

14:16. Urcam spre Furul Mic, pe o splendida poteca de iarba, la marginile careia padurea isi creste puii de brazi. Natura mi-a patruns in suflet, iar eu sunt in inima ei. Ce senzatie frumoasa, pe care nici cele mai alese cuvinte n-ar reusi s-o ilustreze! Inaintam incet, iar crangul isi deschide cortina spre localitatea Vintileasca, lasandu-ne sa vedem feluritele culori in care Vrancea si-a imbracat azi muntii. Suntem la granita dintre judete,iar noi, de acum incolo, vom continua sa mergem pe cararile Buzaului.

IMG_3383muntii vrancei
Spre Varful Furu Mic
IMG_3384muntii vrancei
 Priveliste din Varful Furu Mic (Muntii Vrancei)

Las in urma, cu dor, Muntii Vrancei, de care m-am indragostit pentru totdeauna. Poteca coboara lin printr-o poiana lunga, dandu-mi ocazia sa-mi iau incet ramas bun de la cele mai salbatice tinuturi ale Romaniei.

IMG_3392muntii vrancei

15:39. Ne oprim la stana lui Coman, de unde vom cobora prin padure pana vom intersecta drumul forestier. Gasesc un izvor perfect pentru dusul de dupa-amiaza. Aerul e racoros si bate vantul, dar macar soarele straluceste cu toata forta lui. Simt nevoia sa scap cat mai repede de transpiratia zilei. Cu pielea curata voi avea alt spor la mers.

16:52. Am coborat printre foioase ce rasuna de glasuri pasaresti si am intrat pe forestier. Acest drum este singura urma pe care omul a lasat-o in padure. Codrul isi pastreaza in continuare toata maretia lui: copaci inalti, de nu-i poti incadra in poza, zone mlastinoase in care se scalda plantele de apa, alaturi de broscute mici, si o multitudine de flori ce invioreaza iarba ori pamantul.

IMG_3395muntii vrancei

IMG_3398muntii vrancei

IMG_3402muntii vrancei

17:41. Ajungem la un canton bine ascuns in frunzisul des. Facem pauza de masa, ca sa ne revina fortele.  Am intersectat ceva mai sus apele Ramnicului Sarat. Vom merge de-a lungul sau, pana aproape de Bisoca.

18:36. Raul a dezgolit stancile versantilor, dand vaii aspect de chei. Parca ma aflu intr-un imens muzeu de geologie, unde nu mai contenesc sa ma minunez de formele rocilor si felul in care ele s-au stratificat. Deasupra lor cresc arbori desi, ce isi strecoara radacinile printre fisurile din piatra. Verdele strident al frunzelor, profilat pe albastrul clar al cerului, devine hipnotic, aproape ireal. Punctul culminant al splendorii acestor locuri, este cariera din apropierea satului Plesi. Aici poti privi mai adanc in inima muntelui, in trecutul sau, din prezent pana-n cretacic.

IMG_3404muntii vrancei

IMG_3407muntii vrancei

IMG_3420muntii vrancei

IMG_3410muntii vrancei

IMG_3412muntii vrancei

IMG_3415muntii vrancei

IMG_3423muntii vrancei
Cariera de la Plesi

19:35. Suntem in Satul Plesi. Am putea sa urmam drumul forestier pana in Bisoca, dar mai avem si optiunea sa scurtam traseul traversand Ramnicul Sarat. Un localnic dragut ne indruma printre case, livezi, tufe de catina si portiuni neatinse de padure, sa ajungem la un pod improvizat din trunchiuri de copaci, pe care sa trecem apa. In aceste sate, salbaticia ajunge pana in curtile oamenilor.

IMG_3429muntii vrancei
Peisaj deosebit din Satul Plesi

20:17. Parasim raul si urcam pe dealul ce ne poarta spre Bisoca. Poteca serpuieste printre arbori si tufe dese, din care se aud cantece de mierle. Ajungem intr-o minunata poiana cu pini. Ma voi intoarce maine sa-i pozez, cand va fi suficienta lumina. Iubesc aceste conifere. Ele imi simbolizeaza putere si rafinament.

IMG_3466muntii vrancei
Padurea cu pini din Bisoca

Trecem pe langa singurul magazin deschis si incercam sa ne cumparam cate ceva de mancare pentru a doua zi. Maine e Pastele. Din pacate in oferta gasim numai bauturi si cateva conserve. Nu exista paine, fructe sau legume. Bineinteles, ne istorisim si povestea zilelor petrecute in Muntii Vrancei celor cativa oameni care s-au adunat, vazandu-ne carand casa-n spinare. Mama proprietarului magazinului ne-a daruit niste oua rosii si un fel de pasca. Vom mai ramane inca doua zile, sa ne revenim dupa efortul celor 106 km pe care i-am parcurs din Tulnici pana aici.

Pentru mine, aceasta a fost doar prima calatorie in Muntii Vrancei. Sunt nerabdatoare sa revin si o voi face cu drag in orice anotimp.

IMG_3465muntii vrancei_1muntii vrancei
Priveliste din Bisoca catre Muntii Vrancei

              Citeste si celelalte zile ale jurnalului:

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 1)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 2)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 3)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 4)

Autor: Georgiana Modrescu

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 4)

29.04.2016 – Vineri

06:55. O randunica matinala tot intra si iese, prin spartura din peretele stanei. Are ciocul plin cu “bunatati” pentru puisorii care o asteapta in cuibul dintre grinzile acoperisului. Nu e suficient de silentioasa cat sa nu-mi alunge somnul. In sacul de dormit e cald si bine, asa ca mai raman putin. Lumina blanda a soarelui intra printre barnele de lemn, sagetand aerul rece cu razele diminetii.

07:15. Nici ceasul pus sa sune la ora 7:00 nu a reusit sa ne ridice din pat. Singura convingatoare este ratiunea care ne aminteste ca urmeaza inca o zi de aventuri in Muntii Vrancei, pe care ar fi bine sa o incepem de dimineata.

Radu sare primul din pat, ia aparatul foto, ca poate sunt ceva animale pe pajiste, repeta schema de aseara pentru a putea sa deschida usa, apoi ma cheama si pe mine sa vad o salbaticiune poposita in zona. Este o barza subtirica si gratioasa, care isi plimba picioarele portocalii in roua ierbii. Este prima oara cand vad o pasare iubitoare de apa, cocotata pe inaltimile muntilor. Probabil ca exista ceva lacuri si mlastini prin prejur.

IMG_3290muntii vrancei

07:54. Gatim ceva bun, spalam vasele, ardem gunoiul si ne apucam de strans lucrurile in rucsac. Ne-am obisnuit cu rutinele excursiei noastre. Totusi ma uimeste ca, desi avem mai putina mancare, bagajul nostru este la fel de voluminos ca in prima zi. O patura groasa de nori a acoperit cerul. Nu stiu daca norocul ne va insoti si astazi, iar ploaia ne va ocoli.

IMG_3295muntii vrancei

09:07. O baie rece nu strica. Profit de izvorul din apropiere si ma improspatez. Altfel decurge ziua intr-o piele curata!

10:30. Tare ne mai place sa ne lalaim… Abia acum pornim in traseu. Ne intoarcem spre Golul Pietrosului, unde am abandonat aseara marcajul. Reluam traseul printre urmele animalelor, pana intram din nou in padure. Ne uitam cu mirare la varfurile rupte ale molizilor ce ne inconjoara. Mai bine de jumatate dintre ei sunt vatamati. Uneori ii gasim prabusiti la pamant cu totul. Cred ca zona a fost asaltata de furtuni foarte violente. Chiar si acum bate vantul, iar noi suntem atenti sa nu ne pice ceva in cap.

IMG_3296muntii vrancei
Urme de ursi
IMG_3298muntii vrancei
Padure devastata de furtunile puternice din Muntii Vrancei

11:46. Drumul forestier ne poarta printr-o regiune in care oamenii au rapit toata frumusetea padurii. Lacrimile sunt de prisos si nu pot sa mai inverzeasca peisajul mort, saturat de gri. Sa furi aurul verde al muntilor e mai grav decat sa jefuiesti bisericile. Doamne, cat rau poate sa faca sufletul meschin! Dragi frati, noi suntem cei care putem sa ne bucuram de raiul naturii si tot noi il putem transforma in iad. Nu doar cei ce taie copacii sunt responsabili pentru mediu, ci si cei care consuma.

12:07. Am pierdut marcajul, dar continuam sa urcam printre brazi si foioase pana vom da de Poiana Casaria. Asa ne-a indrumat GPS-ul. Speram sa nu ajungem in vreo vale greu de trecut. In profund contrast cu durerea pe care am trait-o cu doar cateva minute in urma, se naste, in sufletul meu, bucuria de a reintalni padurea vie si neatinsa de om. Calc pe muschiul moale, ca o blana verde a pamantului, printre trunchiuri zvelte, luminate de cateva raze de soare. Respir aerul umed daruit de frunzisul bogat. Printre ramurile inalte rasuna glasurile pasarilor, transformand intregul codru in cea mai frumoasa sala de concerte. Tot ce ma inconjoara emana vitalitate. Traiesc momente de neuitat, care imi imbogatesc sufletul.

IMG_3300muntii vrancei
Salbaticia padurilor vrancene

12:45. Ne oprim in Poiana Casaria, la o cabana noua, din lemn, pentru o pauza de gustare. Ne-au facut cu ochiul niste prize, montate pe peretele exterior. Din pacate nu au curent in acest moment. Nu gasim pe nimeni inauntru, iar usa este incuiata. Ne asezam la mesele de lemn si ne delectam cu fructe uscate. La capatul de sus al poienii am zarit marcajul banda rosie, pe trunchiul unui brad.

13:06. Plecam la drum cu forte noi. Urcam putin, apoi admiram departarile largi, ce abia pot fi cuprinse cu privirea. Norii se joaca deasupra noastra, facandu-ne sa trecem frecvent de la cald la frig.

IMG_3308muntii vrancei
Poiana Casaria

Intram din nou in paduri, printre conifere inalte si dese, iar cand ajungem la marginea poienilor, ne minunam de brazii mici, asemeni unor bonsai, crescuti din fanetele inca palide. In lumina soarelui ei inverzesc mai tare, colorand emotiile iubitorilor de drumetie.

Pe aici pe undeva ar trebui sa gasim marcajul banda albastra, care ne va conduce pana in Caldarile Zabalei. Cautam in toate directiile, dar nu-i. L-au ascuns bine! Ne sfatuim cu prietenul nostru, GPS-ul, si continuam pe unde ne indica el. Ocolim cateva zone mlastinoase, decorate cu flori galbene (Calcea Calului), iubitoare de apa, apoi ajungem din nou printre copaci. Suntem in apropierea Varfului Zboina Frumoasa. Strabatandu-i imprejurimile, nu ne mai minunam de ce l-au numit asa.

14:35. Iarba moale ne imbie sa ne intindem pe ea, sa ne relaxam spatele indurerat de greutatea rucsacului. Ramanem pentru cateva minute lungiti in patul primitor al naturii, printre tufe razlete de ienupar, cu privirea ratacita in nori pufosi si raze de soare. In aer pluteste un imbatator parfum de brad.

Acum inteleg de ce, pe drum, am tot vazut urme de potcoave. In departare zarim doi calareti ce par sa aiba acelasi traseu ca noi. Suntem de patru zile in Muntii Vrancei. Pana acum am intalnit doar trei oameni: unul este soferul camionului cu lemne, din Saua Tisitei, ceilalti doi tocmai se pierd in intunericul padurii, pe cai.

IMG_3316muntii vrancei

IMG_3319
Cele mai bune alimente de luat pe munte

15:12. Am intalnit banda albastra. Urmam marcajul care ne poarta prin codrii salbatici si poieni insorite. Peisajul isi deschide larg orizontul inainte noastra, trimitandu-ne cu privirea pana pe culmile Bucegilor. In cale dam de stane, unele sunt bune de adapost, altele sunt subrezite de trecerea timpului. E inca prea devreme ca sa ne oprim la una dintre ele.

IMG_3325muntii vrancei

15:44. Marcajele rare ne poarta pe un drum forestier, plin de noroaie si urme de animale. Oameni nu au calcat pe aici. Nici cai. Ajungem pe o portiune care coboara brusc. Ne luam cu vorba si uitam sa mai cautam banda albastra. Directia in care mergem nu este buna. Ne uitam in stanga, apoi in dreapta, cautam vreun semn. Nimic. Ne intoarcem si urcam pana abrupta pana intalnim ultimul marcaj. Acesta se opreste brusc in mijlocul drumului. In jur nu e nici urma de poteca. E doar padure si busteni cazuti. Incercam sa ne croim drum printre obstacolele naturii, abatandu-ne putin de la forestier, in speranta ca vom gasi vreo urma de albastru. Nici de data asta nu avem noroc. Hotaram sa apelam sa serviciile GPS-ului si sa tinem culmea prin padure, pana vom ajunge pe varful Frumoasele. Am pierdut ceva timp cu orientarea…

16:05. O padure de pini cu trunchiurile roscovane imi fura privirea. Aceste conifere sunt adevarate bijuterii peisagistice. Trecem prin stanga lor, printr-o poiana lunga, in timp ce, de cealalta parte a drumului, se afla un molidis des.

Creasta coboara printr-o poiana cu urzici – nu vreau sa aflu cum ar fi fost aici daca am fi venit peste o luna. Ocolim o stana darapanata si intram pe o poteca abia vizibila, care ne poarta pasii din zona coniferelor pana in cea a foioaselor. Aici avem vizibilitate foarte buna, pentru ca frunzele fragede abia au inmugurit pe ramuri. Trunchiuri inalte, ce-si poarta radacinile imbracate-n muschi, isi intind crengile pana in inaltul cerului, de parca vor sa ii adune norii. Pasii ne sunt amortizati de covorul gros al frunzelor  uscate. Printre ele au rasarit, delicioase, frunze de macris.

IMG_3333muntii vrancei

Tare ne mai amuzam cand intalnim, in mijlocul potecii, un marcaj mai deosebit: talpa unui bocanc, desprinsa de la incaltamintea unui ghinionist. In loc de banda albastra, e buna si aceasta.

IMG_3332muntii vrancei

16:25. Fix cand am intrat pe un drum forestier plin de mocirla, am speriat o frumusete de bufnita, care s-a ascuns grabnic printre copaci. Nu stiu de ce nu am acelasi efect si asupra cucului care imi repeta denumirea sa, in mod obsesiv, de cateva zile incoace.

16:43. Parasim drumul, deoarece a aparut in mod miraculos marcajul. Este vechi si sters, dar macar ne confirma ca suntem pe calea cea buna. De fapt, nu stiu daca acesta se poate numi drum, pentru ca de-a lungul sau stau pravalite, din douazeci in douazeci de metri, uneori chiar mai des, lesuri de copaci. E imposibil sa mergi de-a dreptul. Iar incepe antrenamentul pentru Trupele Speciale. Vezi, Bear Grylls, ce m-ai invatat? Daca mai ajungi prin Romania, poti sa faci niste filmari in zonele astea.

17:18. Suntem epuizati. Bustenii parca nu mai contenesc sa ne apara in cale. Inaintam incet. Se repeta istoria zilei de ieri. Ne alegem cu cateva zgarieturi noi. Cu toata atentia pe care am avut-o, vreo doua carengi au fost la un pas sa-mi scoata ochii. Gasim foarte rar cate un marcaj sters de vreme.

IMG_3340muntii vrancei

IMG_3339muntii vrancei

17:43. Inca nu-mi vine sa cred ca am ajuns pe Varful Frumoasele (1423 m). Imi arunc rucsacul peste acele de brazi, in mijlocul potecii. Beau apa cu nesat. Padurea din jur este superba. Soarele ii da reflexii aurii, peste scoarta maronie a copacilor. La baza lor a crescut un covoras verde de macris. Imi vine sa raman aici. Radu imi spune ca mai avem doi kilometri pana in Caldarile Zabalei, unde vom cauta un canton, in care sa ramanem peste noapte. Pare putin, dar imi e teama ca vom avea parte tot de piedici si obstacole.

IMG_3342muntii vrancei
Padurea cu macris din apropiere de Varful Frumoasele
IMG_3345muntii vrancei
Coborarea de pe Varful Frumoasele (Muntii Vrancei)

18:10. Banda albastra se termina brusc intr-o prapastie cu bolovani si busteni daramati. Coboram si noi dupa cum e orientat marcajul, dar GPS-ul ne arata ca am apucat-o pe un drum gresit. Ne intoarcem cu greu la marcaj, decidem sa renuntam la el si sa continuam de-a lungul crestei.

Traseul este anevoios, fara semne, fara carari bine definite. Ocolirea bustenilor din drum a devenit o obisnuinta. Urcam si coboram printre ei la nesfarsit.

IMG_3344muntii vrancei
Bustenii cazuti sunt frecvent intalniti in padurile din Muntii Vrancei

19:03. Am strabatut aproape un kilometru intr-o ora, in conditiile in care am grabit pasul. Zona aceasta pare ca nu a vazut picior de om. Copacii, cum ne vad ca ne apropiem, isi ascut mai tare crengile si ne ingusteaza trecerea. Dupa excursia aceasta imi vor trebui pantaloni noi. Rucsacul l-am salvat, acoperindu-l cu husa de ploaie.

In fata noastra terenul devine foarte abrupt. Apar bolovani uriasi, acoperiti cu un strat gros de muschi verde. La baza lor este un fel de barlog sau vizuina. Speram sa nu iasa ceva de acolo. Ocolind locul, incerc sa ma tin de trunchiul unui copac, fara sa stiu cat este de putrezit. Ma dezechilibrez destul de zdravan. Ups! Oi fi eu obosita, dar trebuie sa-mi mentin atentia treaza.

In ciuda tuturor dificultatilor pe care ni le ofera, padurea este de o rara frumusete. Este asemeni unui vultur pe care nu il poti domestici, dar de a carui splendoare ramai mereu impresionat.

IMG_3348muntii vrancei
Coborarea prin padure spre Caldarile Zabalei. Poteca lipseste.

20:05. Am ajuns la podul ce trece peste apele agitate ale Zabalei. “Caldarile” sunt, de fapt, marmite de eroziune “formate prin mișcarea circulară a apei ce antreneaza nisip și pietre și care, rostogolite violent și mereu în același sens, produc efecte tipice eroziunii mecanice, sapând și lustruind stânca” (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marmit%C4%83_de_eroziune).

“Caldarile Zabalei” este o arie protejata de tip peisagistic si hidrogeomorfologic, in care sunt ocrotite carnivorele mari, precum ursul, lupul, rasul si habitatele acestora, constand in paduri si fanete montane.  Asa se explica de ce drumul forestier este plin de urmele blanosilor, de toate dimensiunile. Aici sunt lasati sa vietuiasca in pace, iar salbaticia codrilor le ofera linistea de care au nevoie pentru a se inmulti si a-si creste puii.

Privim si noi, pentru doua minute, apa involburata a Caldarilor, strajuita de copaci, de-o parte si de alta a malului. Ne-a mai ramas aproximativ o ora de lumina, timp in care sa ne gasim un adapost.

IMG_3351muntii vrancei
Rezervatia Naturala Caldarile Zabalei

20:10. Primul canton e inchis, dar are o curte in care am putea sa campam. Totusi, am dormi mai bine daca am fi ocrotiti de peretii unei locuinte. Incercam la urmatorul, din apropiere. La usile lui insa gasim lanturi legate cu lacate. Ar mai fi o cladire la aproximativ cinci sute de metri distanta.

20:30. Ascunsa in sanul padurii, sta pitita o constructie impozanta, de beton, imprejmuita de gard inalt de lemn. Treci pe langa ea si nu o vezi, asa de bine e mascata. Spre marea noastra dezamagire, nici nu putem intra in curte, daramite sa mai ramanem si peste noapte.

Ne recalculam timpul pana la lasarea intunericului si ne gandim ca nu am fi rau sa incercam si la ultimul canton din zona. Pana la el ar mai fi sase sute cincizeci de metri. Nu e chiar putin, daca luam in considerare oboseala acumulata in timp ce am strabatut toate “Frumoasele” Vrancei. Dar hai! Poate vom gasi un loc primitor, ca cel din Saua Tisitei.

20:55. Dezamagirea a pus stapanire pe noi. Ca sa ajungem la canton, trebuie sa trecem, in picioarele goale, prin apele reci ale Zabalei. Ne-am inteles, dintr-o singura privire, ca nu vom face asta. Ne vom intoarce la cel dintai canton si vom campa in curtea lui.

La stanga e Zabala si cativa copaci desi, care-ti opresc vizibilitatea, la dreapta e padure cat iti poti imagina, pe drum e noroi calcat in picioare de toate lighioanele codrilor. Iar pe noi ne prinde noaptea in aceste locuri infricosatoare. E suficient sa aud o bufnita, graind simplu “buhuhu”, ca o sa strig in gura mare ca vreau acasa.

21:45. In noaptea aceasta nu o sa gatim. Nu vrem sa avem vizitatori nocturni, atrasi de bucatele noastre delicioase. Vom manca niste batoane si atat. Afara s-a lasat frigul, iar umezeala provenita din apele Zabalei il face sa ne patrunda pana in oase. Radu scoate cortul si incepe sa-l monteze. Cand sa il ajut si eu, ma intreaba daca nu am vazut betele de la partea din fata. Ii spun sa le caute atent, ca trebuie sa fie ele pe undeva.

22:21. Betele lipsesc, le-am cautat in toate locurile posibile. Va trebui sa dormim sub cerul liber. Norocul nostru este ca avem vreme buna. Ne pregatim culcusul in fata usii cantonului, punem mancarea la distanta sigura, mai exact intr-un grajd la vreo saptezeci de metri departare, si speram sa nu ploua la noapte.

23:00. Eu nu mai am putere sa ma gandesc la nimic si adorm bustean. Radu mai asculta niste muzica.

               Citeste si celelalte zile ale jurnalului:

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 5)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 1)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 2)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 3)

                Autor: Georgiana Modrescu

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 3)

28.04.2016 – Joi

07:00. Alarma ceasului imi reteaza scurt firul linistit al unui vis. Ma ridic cu dureri de spate. Sunt de la rucsacul greu pe care l-am carat, nu de la pat. Peste noapte am avut frisoane, pe fondul oboselii acumulate in muschi. O sa-mi revin, asa cum am facut-o si ieri, imediat ce dau se soare.

Afara ne intampina o zi perfecta de primavara. Frigul inca nu ne-a parasit, dar o va face in curand, cand razele zilei ii vor slabi puterile. Cerul este limpede ca apele izvorului ce curge langa stana noastra. Coboram sa luam apa si sa ne invioram fetele. Ne pregatim ceva cald de baut, mancam si vorbim despre traseul pe care il vom parcurge astazi. Obiectivul nostru este sa ajungem in Golul Pietrosului. Prea multe despre ce ne asteapta nu cunoastem.

IMG_3215muntii vrancei

9:30. Am avut ceva spor la impachetat. Rucsacurile sunt gata, patul este aranjat exact cum l-am gasit, mai verificam o data incaperile, sa nu lasam nimic nelalocul lui. Suntem din nou pregatiti pentru a ne aventura in necunoscut. Ii multumesc, in sinea mea, celui care ne-a lasat usa deschisa sa dormim in casa lui.

Ne intoarcem spre cantonul pe langa care am trecut aseara, intram pe traseul banda rosie si ne continuam drumul de-a lungul crestei Piscul cu Paltini. Dintr-un punct de belvedere surprindem, in toata splendoarea ei, valea salbatica a Narujei.

10:23. Nu m-am uitat sa vad cati paltini erau in zona, in schimb atentia imi este atrasa de alte aspecte mai captivante ale padurii. Pasim printre molizi batrani, ale caror varfuri se pierd in cer, fara sa mai poata fi vazute de calatorii aflati pe pamant. Acesti strajeri ai Vrancei raman neclintiti in fata trecerii timpului si nu-si pierd cumpatul cand vantul puternic incearca sa-i ingenunchieze. Insa printre ei sunt frati mai tineri, pe care furtunile aspre din munti reusesc sa-i doboare inainte sa apuce sa-si intareasca trunchiul. Le gasim lesurile in poteca, neatinse de topoare sau de drujbe, uneori invadate de muschi verde sau ciuperci. Inaintam cu greu printre ei, ii ocolim, sarim peste sau trecem pe sub, cu toata greutatea rucsacurilor atarnata in spate, de parca am face antrenamente pentru Fortele Speciale.

IMG_3218muntii vrancei
Creasta Piscul cu Paltini

Pe alocuri padurea devine atat de deasa, incat vizibilitatea maxima pe care o avem este de cel mult cinci metri. Radu isi lasa un gand sa-i scape cu voce tare: “asta-i habitatul perfect al ursului”. Ma astept din moment in moment sa vad o dihanie maro, rupand monotonia de verde. Incercam sa ne facem simtita prezenta, repetand obsesiv : “iuhu, iuhuhuu!”.

IMG_3221muntii vrancei

11:56. Iesim in golul alpin, lasam marcajul in urma si coboram la stana Izvoarele Narujei. Speram sa gasim un izvor langa ea, sa ne refacem rezervele de apa, pentru ca nu stim ce ocazii asemanatoare vom mai intalni pe traseu. Din pacate, singura apa existenta este cea care curge de-a lungul unui sant noroios. Pentru ca nu este tocmai curata, o filtram inainte de a o consuma. Nu ne dorim sa avem probleme de sanatate. Prin locurile astea, pe langa ca nu exista semnal la telefon, nici nu vezi urma de om, cat e ziua de lunga. Iar localitatile sunt la prea multi kilometri departare. Pe ultimul indicator scria asa: (sagetica stanga) Tulnici, 14-16 ore, (sagetica greapta) Nereju, prin Mt. Pietrosu – Mt. Zboina Frumoasa, 2 zile.

IMG_3227muntii vrancei
Stana Izvoarele Narujei

IMG_3223muntii vrancei

12:20. Am continuat traseul pe creasta, am zarit in departare cel mai inalt varf al Muntilor Vrancei – Goru (1785 m) si, putin mai in dreapta lui, varful Lacauti (1777 m). De data aceasta nu avem in plan sa mergem pe niciunul dintre ele, insa le vom tine minte pentru urmatoarea tura. Acum suntem intr-o intersectie de drumuri forestiere, iar marcajul nu se vede pe nicaieri. Ne uitam dezorientati in toate directiile, pe copaci, pe pietre, pe trunchiurile cazute… nimic. Alegem una dintre variante si coboram putin. Dupa cum vedem pe harta, traseul ar trebui sa urmeze creasta, nu sa coboare asa mult. Revenim la intersectie si imi sare in ochi o coaja de copac aflata in iarba, cu o pata rosie pe ea. E marcajul banda rosie, pe care il cautam. Ne bucuram pentru o secunda, apoi realizam ca el se afla fix in locul in care ne-am simtit derutati mai devreme. Nu ne ajuta cu nimic. Sau poate traseul nu merge pe niciunul dintre drumuri, ci isi croieste poteca printre ele?

Cu aceasta intrebare ciudata in minte, intram in padure, printr-un tunel de brazi, intunecat si rece, unde razele de soare se tem sa patrunda, iar adierile de vant ne par stafii. Parca ne aflam intr-o imparatie a umbrei. Inaintam in linistea deplina, fara marcaj, impinsi de o curiozitate stranie.

IMG_3229muntii vrancei
„Tunelul de brazi”

12:39. Ne aflam din nou in drumul forestier. Sunt aproape sigura ca am mers, in tot acest timp, paralel cu el. Oricum, experienta unica de care am avut parte, nu era de ratat. Apropo, uite marcajul!

In fata noastra peisajul arata dezolant. Trunchiuri gri de brazi, fara suflate de viata, zgarie norii cerului. Drumul pe care urmeaza sa trecem este blocat de schelete de conifere, uscate de invazia lichenilor. Ne oprim sa mancam putin, pentru a nu mai simti golul care ne-a umplut stomacul. Parca desprins dintr-un film de groaza, se aude scartaitul disperat al unui molid uscat, cazut in bratele tovarasului sau. Ne mutam cativa metri mai departe de ei,sa nu ne trezim striviti. Oare ce ne mai asteapta?

IMG_3240muntii vrancei

12:54. Suntem pe Culmea Paisele, in padure. Traseul este recent marcat, dar semnele sunt orientate intr-un mod nefolositor. Avem numeroase momente in care ne oprim si nu intelegem ce directie ar trebui sa urmam. Incercam sa ne strecuram printre ghearele bustenilor cazuti. Crengile uscate ne zgarie mainile si fetele. Nu exista poteca. Aici inca nu a patruns “civilizatia” – sufletul imi zambeste pe ascuns.

IMG_3235muntii vrancei
Bustenii cazuti se intalnesc frecvent in Munii Vrancei, chiar pe traseu.

13:02. Am inaintat foarte greu din cauza terenului accidentat. Ne asteptam sa ajungem deja pe varful Pietrosu (1676 m). Insa, cu viteza pe care am avut-o pana acum, avem sanse sa ne prinda noaptea inainte. Acum am dat de un drum forestier. Greul a ramas in urma. Speram sa putem grabi pasul si sa nu mai avem parte de atatea obstacole.

13:28. Stam si ne uitam stupefiati la drumul forestier din fata noastra. Copacii, pravaliti din treizeci in treizeci de metri, ne pun in cale bariere serioase. Crengile lor ascutite sunt ca niste cutite orientate in toate partile. Sleaul plin de noroi si balti mari, mi se pare imposibil de trecut. O, Doamne, in ce ne-am bagat? Radu porneste inainte si-mi demonstreaza ca, totusi, se poate avansa, chiar si cu viteza unei furnici presate sub papuc. Il urmez indeaproape, calcandu-i pe urme. Ma rog sa nu ne accidentam, caci nu ne va scoate nimeni de aici.

IMG_3238muntii vranceimuntii vrancei
Drum forestier plin de busteni 
IMG_3236muntii vrancei
In padurile Vrancei se avanseaza destul de greu, iar riscurile de accidentare sunt mari.
IMG_3239muntii vrancei
Noroi, busteni si salbaticie

14:37. Suntem epuizati. Facem o pauza scurta de masa, chiar daca ne aflam inca in mijlocul padurii. Nu ne mai impresioneaza nici urmele ursilor si lupilor, lasate in noroi. La cat de proaspete sunt, daca voiau sa ne manance, probabil ca o faceau de mult. Drumul pare sa continue lin, fara prea multe obstacole.

15:25. Urcam printre tufe dese si crengi care ne zgarie, pe o panta suficient de inclinata incat sa-mi faca muschii sa arda. Am grabit pasul pentru ca nu stim ce ne asteapta, iar vremea pare sa se inrautateasca. Nu stiu cum se face ca norii negri se aduna deasupra noastra, chiar cand vrem sa ajungem in punctul cel mai inalt al excursiei. Nici nu inteleg de ce intalnim atat de des marcajul pe o poteca evidenta.

IMG_3276muntii vrancei

15:50. Ne intalnim din nou cu soarele, care ne imbratiseaza calduros printre niste norii pufosi si incarcati de apa. Pasim pe pietre imbracate in licheni pastelati, printre brazi mici, cu frunza frageda, si tufe de ienupar. Peisajul capata din nou culori aprinse, energizante. Nu mai avem mult pana la varful mult dorit, dar preferam sa mai zabovim putin pe poteca aeriana, cu vantul printre plete, sa privim intreaga panorama a Muntilor Vrancei. Vedem Masivul Coza – locul din care am plecat, stana din Saua Tisitei – unde am ramas noaptea trecuta, multitudinea varfurilor muntoase si padurea deasa, interminabila, care a incercat sa ne opreasca sa patrundem in acest loc sacru. Iata rasplata muntelui, dupa drumul lung, strabatut prin desisul monocrom al codrilor umbrosi. Acesta este leaganul povestilor cu Feti-Frumosi, care infrunta spiritele protectoare ale padurii, pentru a primi rasplata imparatiei si inima gingasei Cosanzene.

IMG_3254muntii vrancei
In drum spre Varful Pietrosul Vrancei, intr-un punct de belvedere la iesirea din padure

16:25. Am mai hoinarit o vreme printre brazi, cu ultimele forte ramase, si iata-ne ajunsi pe Varful Pietrosul (1676 m). Nu stiu cum o sa mai scot din oase oboseala acestei zile. Peisajul din jur ma uimeste necontenit, parca ma aflu deasupra unei jungle largi si verzi. Norii amenintatori ma opresc din contemplare. Ne temem de eventualitatea unor descarcari electrice.

Facem in graba cateva fotografii in care sa surprindem culorile vibrante, ce nu si-au pierdut stralucirea odata cu venirea umbrei. Pornim spre Golul Pietrosului, unde speram sa gasim, cat mai curand, o stana in care sa ne adapostim si sa ramanem peste noapte.

IMAG0917
Varful Pietrosul Vrancei

16:49. Pe masura ce coboram, peisajul devine din ce in ce mai fascinant. Vegetatia locului formata din ienuperi, tufe de merisoare, afinis, molizi scunzi si iarba moale, imbraca muntele intr-o euforie de culori. Cativa bolovani galben-verzui, dau Varfului Lespezi (1583 m) un aer de mare altitudine. Toate contrasteaza cu norii gri ai cerului, care asteapta dintr-un moment in altul sa-si descarce emotiile. In departare ploua.

IMG_3261muntii vrancei

IMG_3268muntii vrancei

IMG_3273muntii vrancei
Coborare de pe Varful Pietrosul Vrancei spre Golul Pietrosului

17:22. Vedem la distanta de noi o stana darapanata. Trecem pe langa ea, pe drumul forestier ce abandoneaza marcajul, continuand coborarea. Dam de un izvor limpede chiar in calea noastra. Ne facem provizii pentru seara. Mai mergem cam patru sute de metri si zarim stana la care speram sa ramanem peste noapte.

Arata groaznic! Nu are usa si e plina de gunoaie. Radu spune ca am putea dormi in ea. Eu, in schimb, nu am de gand sa raman aici. Desi a inceput sa picure usor, hotaram sa ne indreptam spre urmatoarea stana. Mergem cu pasi grabiti, alergati de norul mare si gri de deasupra noastra. Simt ca ma lasa puterile, dar continuu sa tin ritmul. In noroi sunt imprimate labele sau copitele animalelor padurii. Zaresc printre ele si urma unui om. O fi venit singur pe aici?

18:34. Suntem la o stana care are gaura in acoperis si alura de grajd. E clar ca nici aici nu vom putea innopta. Acum avem doua posibilitati: prima, sa cautam o alta aflata la un km distanta, a doua, sa ne intoarcem la cea precedenta. Suntem amandoi de acord sa riscam si sa mergem mai departe. Ploaia s-a oprit, dar norul inca ne da fiori.

19:05. Noua noasta stana nu pare sa fie “de cinci oi”, dar este totusi locuibila. Avem acoperis, pat de scanduri, masuta de gatit, zavor la usa, tot ce ne trebuie. Totusi, zavorul se trage pe dinafara, asa ca Radu e nevoit sa escaladeze peretii stanei si sa iasa printr-o gaura, pentru a inchide usa la noapte, apoi sa revina in incapere folosind aceeasi tehnica.

20:30. Ne rasfatam cu mancare calda si ne odihnim, urmarind ultimele raze ale soarelui cum inrosesc cerul. Norii plutesc linistiti deasupra noastra, admirand si ei apusul.

             Citeste si celelalte zile ale jurnalului:

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 4)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 5)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 1)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 2)

                Autor: Georgiana Modrescu

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 2)

27.04.2016 – Miercuri

09:20. Ne trezim in intunericul stanei. Nu-mi vine sa ies din sacul de dormit, unde e cald si bine. Mai lenevesc putin, pana il aud pe Radu spunand ca afara e cald. Patrund cu privirea printre lemnele incaperii si imi dau seama ca nu e nici urma de nori pe cer.

Ies din stana. Inima imi tresalta de fericire cand vad soarele luminandu-mi fata. Urmeaza o zi minunata in care imi pun speranta ca primavara nu ne va mai parasi. Ne pregatim ceva cald de mancare, sa scoatem din oase, frigul acumulat peste noapte. Nu ne grabim. Simtim nevoia de relaxare, de timp in care sa savuram inceputul zilei.

IMG_3181muntii vrancei
Stana Cristianul

11:30. Soarele a dezghetat pamantul, iar noi pornim din nou la drum. Urcam la cruce, dar nu revenim chiar la marcaj, ci ramanem mai sus de el, pentru a avea o vedere mai cuprinzatoare asupra peisajului. Suntem inconjurati de munti si de singuratate. Nu mai este nimeni pe aici. Doar niste ciute pasc in departare, chiar langa Stana Haulestenilor. Peisajul abrupt si larg ne da senzatia ca plutim deasupra muntilor. In dreapta brazii aflati pe creasta ne vegheaza pasii. Vedem din departare Varful Pietrosul, unde vom ajunge, probabil, maine. Cateva stanci asezate in straturi completeaza frumos peisajul, amintindu-ne ca inima de piatra a muntelui ascunde in ea greutatea anilor si a istoriei. Doar iarba si pamantul sunt tinere vesminte prin care batranul incearca sa-si ascunda varsta.

IMG_3185muntii vrancei
Stana Haulestenilor, Masivul Coza (Muntii Vrancei)

IMG_3188muntii vrancei

12:13. Am intrat intr-o padure de conifere, unde soarele se strecoara cu dificultate, printre trunchiuri si crengi dezgolite, incercand sa mai topeasca din urmele albe lasate de zapada. Suntem inconjurati, pentru un timp, de felurite nuante de maro. Cand ajungem la marginea codrului, dam de braduti tineri, mici si desi, care ne inverzesc brusc intregul peisaj . Toti versantii din jur sunt acoperiti de padure. Respiram cel mai curat aer – al Muntilor Vrancei.

IMG_3190muntii vrancei

IMG_3191muntii vrancei_1

13:07. Ajungem in Saua Golici, unde gasim o stana (Sacalus) prea deteriorata pentru a fi folosita drept adapost. Pe cer incep sa apara cativa nori care se plimba pe deasupra noastra nepasatori. Urmatorul punct in care trebuie sa ajungem este Varful Bulboace (1548 m), despre care am auzit ca are un aspect foarte salbatic. Sunt nerabdatoare sa vad cu ce ma va impresiona.

IMG_3193muntii vrancei
Saua Golici (Muntii Vrancei)

13:41. Urcam sustinut printre trunchiuri de brazi cazuti si crengi care ne zgarie. E clar ca pe aici se plimba doar animalele salbatice, caci, daca ar fi trecut si oamenii, multe dintre crengi ar fi fost rupte. Mainile imi miros a brad, pe palme am pete de rasina.

14:52. Ne ies in cale niste bolovani imbracati cu licheni, de culoare verde deschis, asemanatori cu cei din Muntii Retezat. Stau neclintiti in fata noastra, cu testele la soare, pe toata lungimea unei pante a carei urma se pierde tocmai jos, in padure. Nu inteleg de unde vin, unde se duc si nici de ce sunt protejati de copaci, asemeni unor oua de rata in cuib. Ma multumesc sa-mi plimb privirea printre ei, sa zabovesc printre pasteluri. Putin mai sus se afla Varful Bulboace (1548 m). Noi, insa, ramanem aici, pentru a lua o pauza de masa si a contempla peisajul.

IMG_3196muntii vrancei
In apropiere de Varful Bulboace

Radu ma intreaba daca am dormit bine. Ii raspund ca da. Apoi, daca am auzit ceva in timpul somnului. Nu, nimic. Imi spune ca el nu a putut sa inchida un ochi, pentru ca pe jos, in stana in care am ramas peste noapte, misunau soarecii. Stateau chiar in fata lui si-i putea lumina cu frontala. Ups! Nu l-am intrebat de ce nu m-a trezit, ma bucur ca nu a facut-o. Daca as fi aflat de ei, cred ca preferam sa dorm afara, cu ursul.

15:21. Pasim pe stancile rigide, printre care cativa brazi au avut curajul sa-si strecoare radacinile, si iata-ne pe varful Bulboace (1548 m). Acum putem arunca o privire si in partea cealalta a crestei. Ne aflam intr-o mare de munti, rataciti printre valurile ei impadurite. Frumoasa esti, Romanie! Nu degeaba te numesc cei de la Phoenix, in versurile lor, “fata verde, cu parul padure”.

IMG_3201muntii vrancei
Varful Bulboace (Muntii Vrancei)

Poteca ne poarta de-a lungul unei creste stancose si inguste, printre conifere tinere si tufe mici. Ochii ne aluneca spre rapele adanci si pline de salbaticiuni, apoi se intorc la varfurile nesfarsite ale Vrancei, mai ratacesc o vreme printre norii incalziti de soare si revin la potecuta noastra, gata sa o ia de la capat. Suntem fermecati de tot ce ne inconjoara.

IMG_3207muntii vranceimuntii vrancei

IMG_3210muntii vrancei

16:09. Lasam in urma vraja inaltimilor si incepem sa coboram pe un drum forestier, spre Saua Tisitei. Ne bucura in continuare verdele crud al foioaselor, aerul tare, caldura zilei, urmele catorva ursi si cerbi, lasate in noroiul proaspat.

Chiar in Saua Tisitei, ne iese in cale un canton ingradit, care are mese si bancute de lemn. Arata prea bine pentru a-si tine usile descuiate. Intram timizi pe poarta, ciocanim la usa, dar nu-i nimeni care sa ne raspunda. Radu zareste o teava cu robinet si o cana alaturi. Asta-i semn de apa potabila. Ne umplem sticlele si, pentru ca vremea ne permite, ne rasfatam cu o baie rece. Brrr!

IMG_3214muntii vrancei
Canton cu izvor in Saua Tisitei

18:14. Ne-am fi dorit sa mergem mai departe, dar oboseala zilei anterioare ne face sa ezitam. Poate gasim la una dintre stanele din jur un adapost pentru noaptea aceasta.

Mai urcam putin pe drum, trecem apa si dam de prima stana. Radu e foarte dezamagit ca nu are geamuri. Eu o gasesc acceptabila, mai ales ca pot sa stau dreapta, in picioare, fara sa-mi aplec spatele, ca in cea de noaptea trecuta. Totusi, avand in vedere ca mai este timp suficient pana la lasarea intunericului, o sa incercam sa ajungem si la cealalta stana. Pentru asta revenim la canton si coboram pe drumul forestier, pe marcajul cruce albastra. Pe langa noi trece un camion plin cu lemne, condus de singurul om pe care l-am vazut de doua zile incoace.

19:10. Privim stana plini de emotie. Are acoperisul intreg, are geamuri, are bancuta de lemn si masa, nu are lacat… Ce ne mai putem dori? Hai sa vedem ce ne asteapta inauntru!

In timp ce-mi las rucsacul pe banca, il aud pe Radu spunand entuziasmat: “are si pat!”. Nu-mi vine sa cred, asa ca intru si eu in camera. Primul lucru care imi sare in ochi, dupa ce ma lamuresc ca nu era o gluma ce am auzit, este icoana de pe perete, care parea sa ocroteasca intregul loc. Desi gazda nu-i acasa, simtim ca suntem primiti cu bratele deschise.

19:33. Afara se lasa frigul. Ne gatim ceva cald si ne relaxam pe bancuta din pridvor. Radu imi explica, in gluma, ca stanele sunt si ele de o oaie, de doua oi, sau de cinci – cum este aceasta, in functie de conditiile pe care le ofera. Radem. Il intreb cate oi crede ca a avut stana pe care o vizitasem anterior. Imi spune ca, avand in vedere lipsa geamurilor a zavorului si patului, probabil ca avea cel mult doua oi. Ne amuzam copios in linistea serii si privim cum stelele incep sa apara pe cer.

22:00. Trebuie sa ne odihnim bine, pentru ca maine dimineata, la ora sapte, ne vom trezi. Avem de recuperat timpul petrecut astazi cu odihna. Luam patura intinsa pe pat, o scuturam de excremente de sobolan, ne intindem prelata curata si ne cuibarim in sacii de dormit. In sufletul meu e liniste. Adorm fara teama micilor lighioane care ar putea sa bantuie prin camera. Nu am ce sa mai cer de la Dumnezeu. Deja mi-a dat prea mult.

               Citeste si celelalte zile ale jurnalului:

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 3)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 4)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 5)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 1)

                Autor: Georgiana Modrescu

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 1)

Auzind vorbindu-se despre salbaticia Muntilor Vrancei, am hotarat sa explorez, pentru cinci zile, aceasta lume rar strabatuta de oameni, in care salbaticiunile codrilor se bucura de ocrotire, iar ciobanii de linistea pustniceasca a poienilor.

Voi trece prin rezervatii naturale, a caror frumusete a implorat si a primit protectie prin lege. Voi traversa tinutul celor mai multe carnivore mari din Romania, precum: ursul, lupul, rasul, pe care sper sa le intalnesc de la o distanta considerabila. Voi merge aproximativ 20 de km pe zi, innoptand de fiecare data in alt loc. Voi dormi fie la cort, fie la stana sau la canton, daca le gasesc descuiate (cazare nu pot avea decat daca cobor in localitati). Voi manca ce mi-am carat in rucsac si ma voi spala in apa rece a izvoarelor. Nu pare tocmai confortabil, dar este ceea ce-mi doresc – sa ma bucur de cateva zile in natura, in stil haiducesc. Iar ca sa am cu cine imparti toate experientele, frumoase sau grele, voi face echipa buna cu Radu. Sa inceapa cea mai asteptata calatorie in salbaticie!

25.04.2016 – Luni

Am amanat destul de mult plecarea din cauza conditiilor meteorologice nefavorabile. Ma supara gandul ca as putea urca prin ploaie o zi intreaga, iar seara ar trebui sa dorm la temperaturi de doua grade. Nu mai spun de posibilitatea de a nu avea unde sa uscam hainele ude. Cu bocancii m-am linistit. Ei oricum se vor uda, chiar daca nu vor fi cantitati insemnate de precipitatii, de la iarba plina de apa.

Ne luam inima in dinti si, fara sa mai dam importanta aspectelor care incearca sa ne tina acasa, la caldura, hotaram sa plecam a doua zi. Ne pregatim cu mare bagare de seama rucsacurile, ca nu cumva sa uitam un obiect care ne-ar putea intoarce din drum. Avem la noi cort, saci de dormit, haine si mancare pentru cinci zile. La toate acestea se adauga un mic filtru de apa, aragaz, vase de gatit, harta zonei, trusa de igiena personala, aparatul foto si telefonul (pe care nu il vom folosi pentru a suna, deoarece in zona sunt slabe sanse sa gasim semnal, ci pentru a vizualiza unde ne aflam si incotro ne indreptam cu ajutorul unei aplicatii GPS). In total avem de carat 14 kg, de persoana, fara apa.

26.04.2016 – Marti

05:58. Ne intalnim in Gara de Nord. Suntem entuziasmati ca incepem aventura. La ora 6:15 trenul in care ne suim ne va duce in Focsani. De acolo vom lua un taxi pana in Autogara de Nord, apoi un microbuz care ne va lasa in Tulnici sau Coza (ultima localitate este mai aproape de traseul nostru).

11:10. Privesc pe geamul microbuzului. Norii ne asteapta sa coboram ca sa inceapa sa ploua. Uneori, mai scapa ironic cativa stropi pe parbrizul autovehiculului. Mergem de-a lungul apelor curgatoare ale Putnei. Raul acesta are ceva sfant in compozitia lui, altfel nu-mi explic cum a transformat intr-un paradis viu si verde toate dealurile pe care le adapa. Daca aceste locuri vibreaza de energia vietii, oare cum or fi muntii spre care ne indreptam?

Cuvantul “vran”, de origine traco-dacica, sustine B.P.Hasdeu, inseamna padure, munte (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Jude%C5%A3ul_Vrancea). Se pare ca numele judetului nu este ales intamplator, ci surprinde esenta splendorii lui intr-un singur cuvant: Vrancea.

12:15. Suntem in Satul Coza. Norii gri, burnita si frigul ma determina sa-mi pun pelerina de ploaie si manusile. Vremea nu este deloc promitatoare, dar eu abia astept sa continuu traseul si sa ma bucur de aceste locuri mai putin umblate. Lasam asfaltul in urma, apoi drumul noroios ce merge paralel cu Paraul Coza si ajungem intr-o poiana. De aici poteca urca prin padure, pe deasupra apei. Din cand in cand vedem semnul banda rosie. Acest marcaj ne va conduce de-a lungul crestei principale a Muntilor Vrancei si va cobori in Localitatea Nereju. Noi il vom urma pana vom intersecta banda albastra, care ne va indruma spre Caldarile Zabalei.

Tocmai am trecut pe langa niste muncitori, care ne privesc muti de uimire cum ne afundam in salbaticie. Ne oprim langa apa sa ne umplem sticlele. Ei se apropie tiptil, pe rand, plini de curiozitate. Nu indraznesc sa ne intrebe nimic. Pe langa noi mai trec ciobani. Fiecare isi da cu parerea despre ce ne va astepta: “drumul vechi e rupt si e greu sa treceti raul”, “sus in munti e zapada pana la genunchi”, “va trebuie haine groase ca e frig la noapte” si altele pe care nu mi le mai amintesc. Aceste cuie batute in suflet iti pot ingreuna inaintarea. O singura incurajase am aflat, de la o batranica din sat: “oile urca dupa 15 mai.” – asta inseamna ca avem stane libere unde sa putem dormi, iar de caini nu va mai fi vorba.

13:30. In fata mea poteca se ingusteaza aproape de disparitie si suie usor pe curba de nivel, pe un versant abrupt, chiar deasupra apelor Cozei. Oare trebuie sa urcam pe aici? Ne uitam daca avem alte posibilitati, sunt dispusa chiar sa ma descalt si sa merg prin apa. Nu, din pacate acela este singurul drum. Ma simt nesigura pentru ca rucsacul greu m-ar putea dezechilibra, iar terenul este alunecos din cauza umezelii.

Uf! Doar nu o sa ma intorc inainte ca macar sa incep. Cu atentia bine concentrata la fiecare pas si la fiecare priza pentru mana, reusesc sa trec. Abia cand imi intorc privirea, vad frumusetea vaii, verdele ud al padurii, cateva flori pictate in mov ori galben, asezate din loc in loc printre firele de iarba. Aud cum glasul apei inchina psalmi naturii. Cu cat inaintam in inima muntilor, cu atat peretii vaii devin mai rasunatori si capata aspect de chei.

IMG_3128muntii vranceimuntii vrancei_1
Paraul Coza (Muntii Vrancei)
IMG_3129muntii vrancei
Paraul Coza (Muntii Vrancei)

14:05. Ajungem “La Stramtura” unde poteca trece chiar prin parau. In aer sunt vreo sapte grade, in apa, maxim patru. Cu bocancii nu putem ramane, pentru ca s-ar uda prea tare, iar frigul ar fi mai mare dupa. Tot ce putem face este sa ne descaltam, apoi sa trecem pe malul celalalt. Fara sa pierdem timpul si caldura corpului, ne scoatem rapid incaltamintea si tusti, tusti, prin apa rece ca gheata, ajungem din nou pe uscat. Mai suport putin frigul ca sa-i fac si lui Radu o poza, sa avem amintire din drumetie. Ne revenim rapid in urma experientei inedite si continuam urcarea parasind apele limpezi ale Cozei.

IMG_3134muntii vrancei
Pentru a ajunge la Stamtura Cozei este necesar sa te descalti si sa treci apa.
IMG_3136muntii vrancei
Rezervatia Stramtura Cozei

Nu trebuie sa te uiti prea mult in jur ca sa-ti dai seama ca Rezervatia Stramtura Cozei este de o valoare inestimabila pentru geologi, in peretii ei stancosi gasind inscrise informatii vechi, de acum 140 de milioane de ani, din perioada cretacicului pana in prezent. Muntii Vrancei au luat nastere dintr-un mediu marin, prin orogeneza alpina, iar “rocile sedimentare conserva o bogata fauna fosila de pesti, de varsta oligocena (aproximativ 37 de milioane de ani)”. Am gasit aceste informatii in cartea “Muntii Vrancei”, din Colectia Muntii Nostri, scrisa de Florin Roman (Editura Sport Turism, 1989, Bucuresti).

Peretii acestia mi-ar vorbi si mie, daca as stii sa-i citesc. Momentan nu stiu, dar pot sa le observ valurile in care s-au asezat sedimentele, culorile maro-rosiatice care contrasteaza cu verdele crud al copacilor, mirosul de fier al pietrelor pe care pasesc, frante in mii de bucatele. Straturile de flis incearca sa-mi explice franturi din istoria muntilor si a omenirii. Eu le aud, dar nu le inteleg.

IMG_3139muntii vrancei
Rezervatia Stramtura Cozei (Muntii Vrancei)
IMG_3142muntii vrancei
Rezervatia Stramtura Cozei (Muntii Vrancei)
IMG_3143muntii vrancei
Rezervatia Stramtura Cozei (Muntii Vrancei)

15:02. Am lasat in urma o minune, ca sa dam de alta. Poteca isi croieste drum printre foioasele al caror verde devine si mai verde, stropit de burnita necontenita. In mijlocul padurii gasim un pod de lemn, facut cu maiestrie, amplasat intre doua stanci stratificate, acoperite cu frunze, printre care apa susura linistita, cat sa alunge singuratatea drumetilor. Nu imi dau seama exact care este rolul micutei punti, insa existenta ei aici scoate in evidenta frumusetea si vechimea rocilor care-i stau la baza. Este o opozitie intre vechi si nou, intre creatia naturii si cea a omului.

IMG_3147muntii vrancei

15:25. Ajungem intr-o poiana in care culoarea ierbii dese ar domina intregul peisaj terestru daca nu s-ar ivi pe toata pajistea, galbene si proaspete, flori de ciubotica-cucului. Nu am mai vazut nicaieri atat de multe ca aici. Se pare ca le prieste linistea. Poposim sub streasina unei case parasite, la adapost de vant si ploaie. Mancam putin, cat sa avem energie pentru cei o mie de metri diferenta de nivel pe care ii avem de urcat astazi. Mai sus de casa, chiar pe poteca, gasim o fantana care are capac. Apa este potabila.

16:37. Padurea ne impresioneaza prin formele ei. Trecem pe langa un copac ai carui ani nu poti avea rabdare sa-i numeri, ce isi intinde crengile groase cat trunchiurile altor frati de-ai sai, de parca ar vrea sa dirijeze intregul cor pasaresc al locului. E singurul din zona ce poarta straie de muschi moale, sa-i protejeze batranetile.

IMG_3155muntii vrancei
Copac batran in padurile vrancene

Reusim sa ratacim traseul din cauza marcajelor rare, dar ne revenim curand datorita aplicatiei GPS. Radu s-a ocupat cu documentarea temeinica a traseului. A facut de acasa un track orientativ pe care sa-l urmam la nevoie, in caz ca nu vom vedea semnele sau ele vor fi inexistente. Uite ce frumos se pot impleti tehnologia cu salbaticia!

17:35. Padurea ne-a ingustat frecvent orizontul vizual, asa ca ne bucuram cand iesim in golul alpin si admiram peisajele mult asteptate. Vantul, insa, ne taie repede rasuflarea. Aerul e din ce in ce mai rece. Simt frigul cum isi croieste drum prin materialul impermeabil al pelerinei de ploaie. Grabim ritmul, muschii imi ard. Cum o sa fie la noapte? O sa ne putem odihni pe gerul asta?

Ne adapostim de vant intre peretii dezafectati ai stanei Carnituri. Mai luam niste haine pe noi. Mancam mai mult de nevoie decat de foame. La streasina casei s-au facut turturi. Trebuie sa ne miscam mai departe ca sa nu inghetam.

17:48. Cu cat inaintam, verdele se preschimba in alb proaspat nins. Vantul ni se impotriveste cu rafale si ne arunca de cateva ori la pamant. Pe versantul de langa noi, in Golul Roibului, gasesc un singur motiv de bucurie: peisajul rupt din vise pare ireal. Brazii sunt albi, in timp ce iarba isi pastreaza cu incapatanare aspectul neschimbat.

IMG_3169muntii vrancei
Golul Roibului din Masivul Coza

Intram din nou in padure. De data aceasta nu mai gasim nimic verde. Brazii isi mentin sobrii fruntile catre cer, totul e intunecat si nins. Norii au, cu siguranta, o contributie la schimbarea brusca de peisaj, insa si apropierea noptii are rolul sau. Din loc in loc, dam de cate un trunchi de copac cazut peste care trebuie sa trecem.

18:30. Am ajuns in Saua Geamana (1496 m). Indicatorul ne arata ca mai avem o ora si treizeci de minute pana ajungem la Golici (sau Golul Cozei). Suna promitator, mai ales ca se vede si cantonul, pe langa care vom ramane in seara asta. Drumul coboara printr-o rapa, pe care iarba nu are de gand sa creasca. Solul negru, cu aspect metalic, ma face sa inteleg si de ce. De-o parte si de alta sunt brazi desi, inca albiti de vremea rece. Aici, pe vale, suntem mai feriti de agitatia vantului. Coboram si privim cu placere peisajul, parca rupt de pe alta planeta, lasand uitarii urcarea grea si interminabila.

19:30. Ajungem la Izvorul “La Uluce”,unde ne umplem sticlele cu apa, ca sa putem gati in seara aceasta mancare calda. Pentru ca avem mereu in fata ochilor punctul la care trebuie sa ajungem, nu mai urmarim marcajul, si asa rar, ci tinem firul vaii.

20:30. Ne blocam deasupra unei rape negre, parca desprinsa din filmul “Stapanul Inelelor”, si nu intelegem pe unde ar putea sa mearga traseul in continuare. Incerc sa traversez rapa, pe o poteca vaga, probabil facuta de animale. Ma opresc neputincioasa la mijlocul ei si ii spun lui Radu ca nu ma simt in stare nici sa avansez, nici sa ma intorc. Ups! Radu isi lasa rucsacul si imi intinde mana sa ma echilibrez. Reusim sa ajungem intregi, pe teren sigur. Ne uitam si ne invartim prin zona, cautam o alta posibilitate de a ajunge la destinatie. Nu-i nici urma de poteca. GPS-ul nu ne ajuta deloc in situatia noastra. Eu propun sa campam. Radu zice sa cautam drumul, pentru ca dureaza mai mult sa montam cortul decat daca ajungem la una dintre stanele parasite. Are dreptate, dar venirea noptii ma ingrozeste. Imi amintesc toate urmele de urs intalnite de-a lungul zilei – nu sunt deloc putine. Hotaram sa ne intoarcem la ultimul marcaj pe care l-am vazut ceva mai sus de izvor. Eram aproape siguri ca astazi nu vom mai fi nevoiti sa urcam. Ne-am inselat.

20:50. Suntem din nou la izvor. Am pierdut timp pretios, dar am regasit marcajul. Acesta mergea pe curba de nivel, ocolind prin padure toate rapele. Continuam drumul pana la Stana Cristianul, la lumina frontalei. Ca sa ajungem aici, cand iesim in golul alpin, trebuie sa abandonam marcajul pe un drum usor ascendent, sa trecem pe langa o cruce, pe partea cealalta a muntelui, si sa mai coboram cinci minute pana la stana.

IMG_3179muntii vrancei
Saua Geamana. Privire spre Golici (Golul Cozei)

21:27. Am ajuns la Stana Cristianul. Ne inghesuim intr-o incapere din lemn, cu acoperisul atat de jos incat trebuie sa stai mereu incovoiat de spate. Nu mai putem avea pretentii in acest moment. Ne bucuram ca suntem feriti de vant si de animale. Eu sunt la un pas sa-mi tasneasca lacrimile din ochi. Nu inteleg prea bine de ce. O fi frigul, durerile de spate, oboseala acumulata peste zi, sau toate la un loc… Radu propune sa gatim. Ma imbrac cu haine groase si aleg varianta lui (e mai sanatoasa decat a mea).

22:24. Punem mancarea intr-o incapere separata, pentru a evita eventualele probleme cauzate de animalele pofticioase. Ne intindem sacii de dormit pe jos, ne cuibarim in ei si incercam sa atipim. In stana sunt doar doua grade.

               Citeste si celelalte zile ale jurnalului:

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 2)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 3)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 4)

Cinci zile in Muntii Vrancei (ziua 5)

Autor: Georgiana Modrescu