Muntii Grohotis prin Valea Doftanei

          Dragostea pe care o port naturii nu ma lasa sa-mi petrec sfarsitul de saptamana in oras, unde, aproape tot ce ma inconjoara este acoperit cu beton. Eu vreau sa simt mirosul frunzelor si al ierbii, aerul rece de munte, aventura urcusului prin vai si pe creste, sa urmaresc jocul norilor si sa dorm noptile la cort. De luni pana vineri, muncesc pentru a-mi putea implini visul de a calatori, in zone salbatice, in zilele libere ramase. Si astfel sufletul meu nomad isi gaseste impacarea.

Sunt zile in care dorm mai putin, incercand sa-mi duc la bun sfarsit indatoririle orasenesti, si-mi calculez timpul cu strictete, astfel incat sa ramana suficient, si pentru momentele cu adevarat importante. Insa, oricat de bine incerc sa gestionez lucrurile, din cand in cand, tot ma mai prinde oboseala din urma. Iar daca se intampla asta, dilema cea mai mare este: sa merg in natura si sa scap de stresul mintii, sau sa raman acasa si sa imi relaxez fizicul, in detrimentul sufletului ? De cele mai multe ori aleg prima varianta, chiar daca trebuie sa ma trezesc la ora 4:00 dimineata, ca sa prind trenul. La cea de-a doua apelez, cand vremea este potrivnica excursiilor si m-ar putea obosi suplimentar.

Pentru weekend-ul 09-10. 04.2016, prognoza meteo anunta ploaie pentru toata tara, in centru si-n vest e cod galben. Toata saptamana am planuit sa mergem in Muntii Grohotis, sa ramanem peste noapte la cort, la lumina calda a unui foc de tabara. Insa acum, in ziua dinaintea plecarii, cand aflu ca avem sanse minime sa fim ocoliti de averse, imi pierd repede optimismul si decid sa renunt definitiv la tura. Nici varianta unui traseu de o zi nu-mi mai surade, desi prietenii sunt de parere ca asta ar fi optiunea cea mai buna. Nu stiu exact ce m-a demotivat mai tare: starea vremii sau nevoia de somn, dupa o saptamana epuizanta. Ma duc sa dorm,  fara sa mai anunt pe nimeni ca nu mai vin. In tura mai sunt inscrisi inca doi prieteni, din Campina, care pot sa hotarasca daca merg sau nu, in functie de norii de pe cerul zilei de sambata, ei fiind aproape de munti.

Sambata, ora 5:58. Suna telefonul. Initial am crezut ca e alarma, care ma trezeste sa merg la serviciu. De fapt, ma suna Radu, un alt prieten, din Bucuresti. Imi spune ca in douazeci de minute ajunge in gara, daca pot, sa iau eu bilete pentru tren. Ii explic ca sunt acasa, ca nu mai vin in tura. El insa e plin de veselie, si vrea sa mearga la munte. Imi propune sa-mi fac bagajul si sa vin si eu. Entuziasmul poate fi mai molipsitor decat iti poti imagina! Fara sa ma gandesc prea mult, ii spun ca vin. Ma mobilizez, pregatesc bagajul in douazeci de minute si ajung in gara, intr-un timp record.

Ora 10:00. Ne intalnim cu prietenii din Campina si pornim, cu masina, spre Traisteni, de unde incepe urcarea spre Varful Grohotis (1752m). Vremea pare sa tina cu noi. Strabat pentru prima oara Valea Doftanei. Este un loc deosebit de frumos, unde de-o parte si de alta a apei curgatoare se intind pajisti inierbate, marginite de padure. Peste tot domneste linistea, iarna abia si-a retras nametii din zona. Pe pajiste au rasarit doar florile, nu si gratarele, manelele si corturile. Primavara copacii Doftanei au frunzisul verde crud, energizant. Imi folosesc putin imaginatia si-mi dau seama ca, la toamna, toate aceste foioase vor redecora intregul peisaj, cu mii de nuante ale culorilor calde. Atmosfera hipnotica nu va lasa indiferent nici pe cel mai insensibil om.

Ora 10:56. Facem ultimele pregatiri inainte de urcare. Prin fata noastra, la doua sute de metri, vedem trecand o turma de oi. Nu stim exact daca merg la pasunat sau urca la stana. Un sentiment de frica imi atinge sufletul, la gandul ca vom intalni, pe drumul nostru, cainii agresivi ai ciobanilor. Cararile Muntilor Grohotis nu sunt atat de des umblate de pasionatii drumetiilor. De aceea,  aceste animale protective, pot reactiona la vederea omului, ca la vederea unui animal salbatic. Iar daca ai ghinionul ca pastorul sa nu fie prin preajma sa-i cuminteasca, e de rau.

Imi amintesc ca am mai ajuns in acesti munti, vara trecuta, cand am facut o traversare din Muntii Bucegi pana in Pasul Bratocea, timp de patru zile. In ultima zi am ramas fara mancare, inca de dimineata. Eram siguri ca o sa ajungem pana la lasarea serii intr-o localitate, de unde sa putem cumpara ceva. Din pacate, lipsa hartilor si a marcajelor ne-a facut sa ne ratacim des. La lasarea serii, abia ajunsesem in Muntii Grohotis. Aveam stomacul gol si urcam cu greu. Hoinaream de aproape opt zile in munti (inaintede aceasta traversare, mai urcasem cinci zile in Bucegi). Nu stiam unde ne aflam, iar cand am vazut ca soarele apune, am hotarat ca trebuie sa campam pentru inca o noapte. Am zarit doua stane la vreo patru sute de metri de noi. Desi am fost latrati de-a lungul zilei, in nenumarate randuri, si abia ne-a scapat unul dintre ciobani de gura cainilor sai, totusi nimic nu ne-a impiedicat sa mergem si sa cerem ceva de mancare. In plus puteam afla si unde ne aflam. Mergem spre una dintre stane. Pe iarba, bucurandu-se de ultimele raze de soare ale zilei, doi ciobani priveau spre asfintit. In jurul lor erau doar oile. Ne-am apropiat precauti, nu am vazut pana acum turma fara caini. Ne mai desparteau cam cincizeci de metri de ei. Am auzit un latrat fragil. Ori era iarba mare, ori era cainele mic,nu stiu, cert este ca nu il vedeam.  Imediat, au inceput sa rasara de peste tot, ca ciupercile dupa ploaie, vreo opt caini, raspanditi strategic pe toata pajistea, care mai de care, sa-si demonstreze talentul de aparator. Mi-am spus furioasa in sinea mea: dupa ce ca am stomacul gol, ma mai mananca si cainii! Ciobanul a pocnit cu un bici si a strigat ceva pe limba lui. Cainii s-au oprit si ne-au facut loc sa trecem. Parca vedeam scena in care Moise a despicat marea cu toiagul. Le-am spus povestea noastra si ne-au poftit la masa. Am mancat pe loc  jumatate de kg de urda (nu am crezut pana atunci ca sunt in stare sa fac asta). Ne-au mai pregatit si bulz – cel mai bun pe care l-am mancat vreodata! Ce oameni minunati! Sa va mai zic ca nu au vrut sa primeasca de la noi niciun ban? A doua zi ne-am lamurit cu traseul si am ajuns in Pasul Bratocea.

In acea vara, Muntii Grohotis erau plini de iarba si de fructe de padure coapte. Sub frunzisul des al copacilor era racoare, iar pe creste soarele dogorea fara mila. Acum, in aprilie, florile de primavara apar ca niste mici bijuterii printre frunzele uscate, o hrana sufleteasca pentru trecatori. Lumina patrunde printre crengile care abia au inmugurit, luminand pamantul. Doar jos, in vale, padurea e imbracata in verde.

IMG_2933muntii grohotis

IMG_2951

Ora 14:30. Norii dau tarcoale pe deasupra muntilor, creand peisaje dramatice. Am senzatia ca cerul incearca sa ne sperie, isi umfla norii, amesteca in ei un strop de negru, apoi incepe sa-i adune la un loc si sa-i miste precum stafiile, de ti se zbarleste parul cand ii vezi. Ma rog sa nu ploua, pentru ca la cum sunt de gri, pot sa aduca descarcari electrice. Pana acum nu ne-a plouat deloc, ba chiar ne-am bronzat un pic.

IMG_3057muntii grohotis

Ora 15:00. Am ajuns pe varful Grohotis. Admiram Valea Doftanei, Muntii Neamtului, Masivul Ciucas, peisajul se deschide larg in fata noastra, aratandu-ne salbaticia de care inca se bucura Romania. Dupa o pauza de masa, pe iarba moale, ne-am continuat traseul, pe marcajul cruce rosie, coborand spre locul unde am lasat masina.

IMG_3041muntii grohotis

Ora 16:30. Mergem cu pasi de plimbare, mangaiati de soare si privim norii, care se supun astrului ceresc. Pasunile capata culori vii, pe cer apar, din cand in cand, momente de albastru. In contrast cu atmosfera luminoasa a inaltimilor, cand intram in padure, printre trunchiurile copacilor nu se vede decat negru. Poate acesta este motivul pentru care valea din dreapta noastra, poarta numele de Valea Neagra. Traseul devine anevoios, din cauza copacilor doborati asezati de-a curmezisul drumului. Chiar si asa, padurea isi pastreaza farmecul ei si nu avem cum sa nu ne bucuram, cand ne aflam in mijlocul sau.

IMG_3081muntii grohotis

IMG_3115muntii grohotis

Ora 19:50. Suntem din nou la masina. Am parcurs in total 25 de km, fara ploaie sau caini de stana, in tot acest timp nu am intalnit niciun alt drumet. In padure am vazut ciute alergand printre copaci, pe langa izvoare am gasit urme de ursi. Salbaticia acestor locuri ma indeamna sa revin, sa explorez mai mult. Aceasta a fost a doua mea intalnire cu Muntii Grohotis.

IMG_3096muntii grohotis

IMG_3079muntii grohotis

IMG_3076muntii grohotis

IMG_2926muntii grohotis

Reclame